„Singurătatea bărbaților” (fragment) de Carmen Firan

Capitolul I

Se lăsa seara peste Manhattan, ultimele reflexii ale soarelui căzut în Hudson River se pierdeau printre copacii din Central Park și se scurgeau printre zgârâie-nori în crăpăturile din asfalt. Ferestrele apartamentului s-au întunecat dintr-odată și Mimi a tras draperiile grele, a încuiat ușa de la balcon și a aprins lumina în toate camerele.

De când murise Fred, întunericul devenise foșnitor ca giulgiul de mătase neagră cu care Mimi ceruse să-i fie acoperit trupul în cel mai scump sicriu pe care Casa Funerară Eternitatea e inevitabilă i-l putuse oferi. Ca pentru o celebritate. Un mare scriitor, adăugase Mimi lăcrimând în biroul pompelor funebre de pe Park Avenue. Nimeni nu a avut nicio reacție. Morții erau acolo tratați la fel, în funcție doar de nota de plată. Se pot trage salve de armă? Nu se poate, i s-a răspuns sec, doar eroii americani căzuți pe front în diverse părți ale lumii sunt înmormântați așa.

Recepția care a urmat memorialului ținut în biserica unitariană de pe Second Avenue a fost însă memorabilă, la Muzeul Metropolitan, unde Mimi era între patroni de peste 10 ani. Plătise gras să obțină sala artei egiptene din aripa de Est. Portretul lui Fred într-o ramă aurită se ridica între două mumii pe un postament la picioarele templului egiptean înconjurat de mese încărcate cu mâncăruri și băuturi fine. Un coctail scrobit pe care Fred l-ar fi detestat. Dar cine îl mai întreba?

Puținii prieteni ai lui Fred și multele cunoștințe ale lui Mimi se mișcau încet, cu fețe lungi, printre obiecte din antichitate și delicatese culinare contemporane, neînțelegând de ce un emigrant răsfățat de soartă, un intelectual rafinat cum îl prezenta Mimi, ajunsese să-și pună capăt zilelor aruncându-se pe fereastră de la apartamentul lor de lux. Avea tot ce-și dorea, pretindea soția sa, afișând o mină nedumerită și neconsolată.

„O moarte misterioasă”, se comenta pe la mese. Doar Jim, vechiul amic al lui Fred, pictor decadent și nonconformist, murmurase după câteva pahare de șampanie, spre stupefacția celor care se aflau pe-aproape și îl auziseră:

— Măcar s-a salvat. E mai sănătos așa decât să viețuiești cu lațul de gât.

Nimeni n-a înțeles nimic, dar nici nu doreau să afle mai mult.

— Cineva spunea că a trecut printr-o depresie, a șoptit o doamnă.

— Toți suntem în depresie, într-un fel. Dar puțini au norocul să se aleagă cu ceva din asta. Fred cel puțin și-a asigurat posteritatea. Pe un depresiv în viață nu dai două parale, dar unul mort poate face toți banii, a rânjit Jim fixând-o pe Mimi cu privire obraznică. Sau așa i s-a părut ei.

Lui Mimi îi era frică de întuneric. La fel de teamă cum îi era de o fereastră deschisă. Nu pentru că Fred se aruncase în gol de la fereastră, prin ea i se părea că putea oricând intra o pasăre în casă. Îi spusese mama ei în copilărie, după moartea bunicului, că timp de patruzeci de zile sufletul mortului se întoarce uneori acolo unde a trăit, de cele mai multe ori întrupat într-o pasăre. Își ia la revedere, înainte să se piardă în straturile superioare din eter. Există și explicații esoterice mai elaborate despre sufletul care călătorește după ce a ieșit din trup: Isus s-a înalțat la cer după 40 de zile de la Înviere; Sufletul ar fi esența ființei, concentrația de informație căpătată prin experiența pământeană care se întoarce de unde a venit, doar că trebuie să adune și să predea Acolo tot ce a învățat pe parcursul vieții. Folosește cele 40 de zile să treacă prin toate locurile unde a trăit, să adune tot ce a acumulat în timpul lăsat să se manifeste pe pământ.

În Cartea morților tibetani sau egipteni se vorbește de 49 de zile cât îi ia sufletului să se reîncarneze. Ceea ce, conform speculațiilor unora, ar duce la ideea că omul e trimis Aici cu un program pe care se străduiește să-l împlinească. Nu a reușit, mai vine o dată, și încă o dată, până își termină treaba. Cam așa i s-a spus lui Mimi la ședințele de spiritualitate pe care și le-a luat după moartea lui Fred pentru a se împăca întrucâtva, cu pierderea lui. Sau asta a înțeles ea. Mă rog, să fie oamenii niște extra-pământeni care și-au făcut Aici un laborator prin care adună informații și le redirecționează Acolo?Acolo unde toate se pun la cale…

Încurcate sunt căile cerului, a conchis Mimi și a renunțat să mai plătească orele de inițiere în tainele universului. Ce mai tura-vura, Fred s-a dus și înapoi tot nu se va mai întoarce, nici după 40, nici după 49 de zile. Moartea lui era până la urmă o realitate dureroasă de care nu putea nimeni s-o învețe cum să scape.

„Moartea e umilitoare prin anularea ființei, e de o imaterialitate sfâșietoare”, scria Fred cândva în tinerețe, cu mult timp înainte ca moartea să-i dea târcoale.

Da, e umilitor, contempla Mimi, dar cel mai umilitor e faptul că Fred și-a luat zilele tocmai când ea era în vârful carierei, nu i-a lăsat nici măcar bucuria să-și savureze triumful. Sinucigașii sunt egoiști, nu se gândesc la ce lasă în urmă. Lor să le fie bine, ei să scape de Aici, și după ei, potopul!

Jocul ăsta cu Aici și Acolo fusese preferatul lui Fred. Aici, unde emigrase, și unde și-a căutat locul până la sfârșit; Acolo, de unde fugise, și unde nu și-a mai regăsit niciodată locul pierdut. Celălalt Aici, unde oameni, animale, insecte și păsări forfotesc să-și facă datoria, să-și încheie cu bine contractul pentru a fi acceptați înapoi Acolo și lăsați să se odihnească în pace.

Pentru scurt timp, jocul Aici-Acolo o prinsese și pe Mimi în plasa lui, doar că ea se salvase repede în materialitatea vieții.

— Lasă-mă, dragă cu prostiile astea, aici sau acolo e tot una dacă muncești și-ți vezi de treabă. Eu am plecat de acolo mâncând pământul și oricât mi-ar spune unii și alții că s-au schimbat lucrurile, că acum e bine, așa și pe dincolo, pe mine nu mă interesează să mă întorc, nici măcar în vizită. Nu mai am pe nimeni acolo și nici vreo curiozitate, eu mi-am crescut aici alte rădăcini, mult mai adânci, ca să vorbesc ca tine, și mă simt în apele mele. Cât despre lumea cealaltă, mă lasă rece. S-a întors vreunul să ne spună cum e? Dacă e? N-am timp de chestii de-asta care pot suci doar mințile. Așa că să ne bucurăm acum, aici. Nu ziceai tu că nu există decât acum? Sau grecii spuneau asta? Ei bine, știau ei ce știau. Că dacă grecii n-au știut, atunci cine?!

Nu te puteai pune cu Mimi. Simplifica sănătos orice șaradă, învăța repede orice joc, presimțea cacialmaua și găsea scurtătura să câștige din prima sau să se retragă la timp păstrând ce-a câștigat. Fred o privea resemnat, uneori dezamăgit, dar de fiecare dată cu o bucurie ascunsă. Mimi nu se lăsa intimidată nici de eternitate, nici de lipsa ei. Intuise impermanența așa cum țăranii presimțeau pe vremuri venirea ploii, dar nici impermanența nu o putea opri din drum. Dacă s-ar fi ținut bine de fusta lui Mimi, poate că Fred ar mai fi și acum în viață.

În primele nopți după înmormântare, Mimi îi văzuse umbra ghemuită în fotoliul în care își petrecuse ultimii ani, citind sau scriind la cartea aceea blestemată. Sau fumându-și pipa privind cărțile rânduite în rafturi de la podea până-n tavan. După câteva zile, Mimi chemase portarul blocului și îi ceruse să scoată fotoliul afară. L-au cărat trei oameni. Era mai greu decât un simplu fotoliu părăsit. Poate că Fred se ascunsese în el. Mimi îl arunca și pe Fred, odată cu bucata aceea de mobilă cu pernele desfundate de stat.

Tot încerca să și-l scoată din minte, dar umbra lui revenea încăpățânată serile, după ce soarele se topea prin colțuri trăgându-și ultimele pâlpâiri după el. O umbră uneori disproporționat de mare proiectată pe zidul din fața biroului, alteori inexplicabil de mică, reflectată în oglinda din hol. Poate Fred murise neîmpăcat, sau poate Mimi nu se putea împăca să nu-l mai vadă, cu fiecare zi tot mai mic, îngropat în fotoliul lui cu o carte pe genunchi.

„Nu doar entitățile lasă umbră, îi spusese odată Fred, ci și absența. Disparițiile au umbrele lor, așa după cum tăcerea ascunde sunete, iar întunericul, partea lui de lumină.”

Cine suferă mai mult, o văduvă sau o femeie divorțată? se întreba Mimi trecând din cameră în cameră, verificând ca toate ferestrele să fie bine închise și storurile lăsate. Suferința din dragoste e una. Dar poți să suferi și din orgoliu, și de frica singurătății, din abandon sau din trădare. Tot suferință e. Poate mai mare, știindu-ți bărbatul cu alta, începând o viață nouă. Pe o scară de la 1 la 10, cam unde s-ar situa durerea după moartea bărbatului, și unde după un divorț urât sau o despărțire furtunoasă?

O pierdere e o pierdere, oricum ai lua-o. Mimi știa bine asta, doar trecuse și prin alte momente dramatice, a fost un timp când i se prăbușiseră stocurile la bursă, businessul ei fusese investigat de garda financiară, pierduse aproape un milion pe avocați, experți financiari și taxe, dar uite că își revenise, era în continuare patroana unui imperiu de frumusețe pe Fifth Avenue, o Clinică prosperă de întinerire, frecventată de lumea bună și promovată în publicații de modă și stil.

Mimi își înghiți pastila de xanax ca în fiecare seară, își turnă un pahar de șampanie și mai făcu o dată turul apartamentului spațios cu ferestre spre Central Park West. De când murise Fred, începuse să ia anxiolitice. În primele săptămâni pilula o liniștea. Doar că după ce se liniștise și lucrurile intraseră oarecum în obișnuit, pilula devenise o adicție. Nu mai putea să adoarmă fără ea. Uneori înghițea și două, dacă avusese vreo zi tensionată, ori dacă era urmărită de cine știe ce griji ori remușcări. Și trei. Nimic rău, jumate din America e pe xanax. O adicție care până la urmă putea fi ținută sub control. Iar Mimi ținea tot universul sub control. Toate îi ieșiseră cum și-a dorit. Doar Fred eșuase din tiparul ei de succes. El nu-și găsise locul în nicio schemă. Nici în patria natală, nici în lumea nouă. Nici Aici, nici Acolo.

— Emigranții sunt de mai multe feluri, de pământ, de foc, de apă și de aer, îi citise odată Fred din cartea lui pe care Mimi nici acum nu ajunsese s-o citească. Era prea ocupată, ziua supraveghea bussinesul la Spa-ul ei de lux din Manhattan, iar serile îi erau pline de evenimente, recepții și partyuri. Nu avea timp, și nici curajul s-o deschidă. Lasă, nu se strică. Dacă lui i-a luat câțiva ani s-o scrie, îi va lua și ei câțiva s-o citească, s-a gândit Mimi cu ciudă. Mai mult ca sigur, despre ea nu scrisese nimic.

Cartea îi supraviețuise lui Fred, dar rămasese înțepenită pe biroul lui din lemn de trandafir, comandă specială făcută de Mimi la un magazin din Soho.

— Emigranții de pământ sunt telurici, prind rădăcini viguroase oriunde i-ai transplanta. Cei de foc țintesc în stele, și ele le cad cuminți în farfurie, sunt luptători neobosiți, dar și oportuniști, nu se dau în lături de la nimic pentru a reuși.

— Atunci, eu sunt de foc?, îl întrerupsese Mimi.

— De foc și pară, i-a răspuns Fred amuzat. Emigranții de apă iau forma locului în care se află, sunt ușor adaptabili și flexibili. Iar cei de aer sunt asemeni copacilor cu rădăcinile în eter, etern rătăcitori, căutându-și obsesiv casa, și pe pământ, și în cer.

— Tu ești ăsta. Aerian! i-a replicat Mimi.

Și totuși, ce-a vrut să spună neterminatul ăla de Jim? „Un depresiv nu face două parale în viață, dar unul mort poate face toți banii…”

Era sătulă de insinuările lui. Fred își găsea la el în atelier totdeauna refugiu bun, se lamentau unul altuia despre cât de geniali sunt și cum lumea nu-i înțelege. Jim cu aroganță, Fred cu timiditate. Combinația perfectă. Nu succes, vezi Doamne, căutau ei, ci să încerce să înțeleagă rosturile lumii adâncindu-și dilemele și mai mult. Și umflându-și neputința. Strugurii sunt acri. Acum Jim lăsa să se înțeleagă că ea ar fi fost vinovată de moartea lui Fred? Moarte misterioasă? Un nebun. Că nebuni sunt peste tot, nu doar la balamuc. Vinovată ea, care i-a creat tot confortul, doar ca el să aibă liniște să scrie? L-a protejat și l-a venerat, mă rog, până când el nu s-a mai putut lupta cu depresia și a ajuns umbra celui care fusese odată. Ce putea ea să facă mai mult?

Îi zumzăiau întrebări în cap și imaginea lui Fred o hăituia. Se voala pentru câteva clipe pentru a-i reveni și mai puternică. După moarte și-l aducea aminte doar cum era în anii buni de la începutul căsătoriei lor, când o sedusese cu mintea lui sclipitoare, când și-l imagina cum va lua Nobelul și i-l va trânti pe pian: „Mimi, Nobelul ăsta e și al tău. Fără tine n-aș fi reușit nimic.„

Dar uite că nici cu ea nu reușise. Viața se joacă după voie cu farse și cacialmale. Celebru în România, ratat la New York. Ce Nobel?! Abia reușise să termine cartea la care scrisese ani de zile, după care a intrat în el însuși, s-a ferecat în tăcere și gânduri la care nu o făcea părtașă. N-au ajutat nici terapeuții, nici psihiatrii. Și culmea ironiei, tocmai când își găsise în sfârșit un agent literar și cartea urma să fie publicată, s-a aruncat pe fereastră. Poate ca s-o pedepsească pe ea, să nu-i dea nici măcar satisfacția succesului pe care îl așteptase stoică atâția ani. Sau nu stoică, de fapt nerăbdătoare. Poate a pus prea mare presiune pe el, poate insistențele ei de a-l vedea celebru i-au creat lui Fred nu doar blocaje, dar și o vină uriașă care cu timpul l-a înghițit.

Orgoliul bărbatului înfrânt nu e vorbă în vânt. Iar femeile puternice și ambițioase ca Mimi sunt experte în castrare psihologică sub pretextul iubirii pe care o poartă bărbatului pe care îl doresc campion. De fapt reușita lui Fred ar fi însemnat încă un triumf al ei. Fred era parte din pachetul ei de câștigătoare.

Dacă Mimi nu l-a înțeles niciodată, așa cum pretinde Jim, înseamnă că nu era nimic mai mult de înțeles decât că New York-ul l-a strivit, nu i-a făcut față. Unii nu sunt făcuți să emigreze. Ea însă dăduse lovitura. Ea chiar își văzuse visul american împlinit. Dar câți sunt ca ea?

Fragment în avanpremieră din romanul „Singurătatea bărbaților” de Carmen Firan, Editura Tracus Arte, București, 2022