Tot ce-i lipsea din listă

Nu, ea nu voia să fie egală cu bărbatul. Nici în ruptul capului. Viața trebuie că e mai interesantă așa. Cu diferențe.

Se întrebă dacă în Planul ei ar trebui să figureze și exemple.

Uite, primul pe listă (oare de ce?) fusese Anghel instalatorul. Așa-i ieșise, fără să se gândească prea mult. Băiat deștept, bărbat prezentabil, bun de pus pe rana tuturor defecțiunilor casnice, el fusese primul despre care se gândise că n-ar fi rău să-i fie soț.

Dacă ar fi să enumere bărbații de care fusese îndrăgostită, ei, atuuunci…

O scurtă perioadă, fusese îndrăgostită chiar de Kant. De textele lui înnebunitor de grele (și de simple și de superfaine, de fapt), de a priori și de a posteriori (nu poți să nu te lași sedus de asta, n-ai cum), de felul în care definea frumosul și penibilul sau ridicolul (da, chiar așa, îi dăduse dreptate în aproape toate), dar mai ales de precizia lui în orice, până și în orele de deambulare. Își dădu seama că îi plăceau teribil ăștia care gândeau, scriau și apoi deambulau sau deambulau în timp ce.

Deși, uite, dintre cei peripateticieni, deh, nu avusese niciunul care s-o fi făcut să-și piardă mințile. Dacă se gândea bine, ei, nu, asta-i acu’.

Or, și-a dat seama repede că lui Anghel instalatorul ar fi trebuit să-i explice cine este Kant. Nu, n-ar fi fost o problemă prea mare, dar părea plictisitor și puțin riscant. Cine știe ce altceva ar mai fi atras după sine faptul că nu știa ce înseamnă a priori.

Să repare țeava și să știe cine e Kant, notă până la urmă, ca un fel de notă de subsol. Se mai gândi puțin, apoi puse un semn de întrebare.

De altfel, așa îi și venise ideea. Ce-ar fi să caute un bărbat care să știe deja și să repare țeava, și cine e Kant? se întrebase atunci. Notă iar:

Exempli gratia: Un bărbat care să fie punctual cum era Kant, după care cetățenii orașului își potriveau ceasul când ieșea la plimbare, la oră fixă.

Da, trebuia să ignore sau să uite că avea sau, mă rog, avusese, prostul obicei de a se îndrăgosti de oameni morți, trebuia să recunoască. Sau, oricum, de oameni care nu mai erau vii. Sau de alții care erau cumva livrești. Să uite de personaje sau de eroi. Literari sau mitologici.

Își aduse aminte că primul care îi plăcuse fusese Chiron. Bun, educat, știa medicină, muzică, era as la vânătoare și gimnastică, avea darul profeției și stăpânea știința plantelor. În plus, era diferit de ceilalți centauri, el nu era un cal cu cap de om, ci era un om întreg cu o prelungire de cal. Jumătate om, jumătate cal. Avea aspect de om din față, doar dacă-i vedeai și restul corpului, partea din spate, știai că e și cal. Dar ce o sedusese la Chiron mai presus de orice era faptul că era dascălul tuturor semizeilor. Tata lor, carevasăzică. Îi trecuse prin cap că nu păruse chiar în regulă să te îndrăgostești de un om-cal, dar se petrecuse cumva fără voința ei, nu avusese prea multe motive de împotrivire. Oftă. Bine, nu-i plăcuseră pentru că erau morți, îi plăcuseră imaginându-și că i-ar fi cunoscut pe vremea când erau vii. Scriitori. Pictori. Filosofi. Critici. Istoriografi. Fizicieni. Fusese atrasă până peste urechi de Eliade. De H. Bonciu. De George Călinescu. Asta i se părea foarte caraghios când își amintea. Aflase că era misogin, orgolios, destul de dificil ca soț. De Dinicu Golescu, boierul călător. Se gândi acum că o atrăsese că era călător. Și boier.

La Duke Ellington o seduseseră, pe când era în ultimii ani de liceu, armoniile sofisticate ale jazzului, iar la Sadoveanu faptul că fusese francmason, i se părea uluitor să fii într-o frăție secretă. Ăștia fuseseră bărbații care-i plăcuseră până acum.

Oftă din rărunchi. Era mai grav decât i se păruse la prima vedere. Nu te poți căsători cu un bărbat care are câte puțin din toți ăștia de mai devreme. Unu, unde-l găsești? Și doi: ce fel de bărbat ar fi?

Adică asta ar însemna că trebuia să fie un om prelungit într-o jumătate de cal, inteligent și bun, educat și aristocrat, să fie pasionat de istoria credințelor, de logică sau cumva de Idee (iele sau nu, deși Camil nu-i plăcuse prea tare, i se părea că nu stăpânise povestea cu ielele prea bine), să fie perfecționist, să fie enciclopedic și prolific, să cânte jazz și să facă parte din loja 33 masonică. A, și să scrie „Critica rațiunii pure”. Și să fie punctual.

Halal profil al bărbatului îi ieșise. Și-ncă nu-i pusese pe Niels Bohr, care-i provocase câteva nopți albe în liceu. Îl vedea cu coada ochiului în timpul orelor de fizică din laborator, stătea atârnat pe perete, undeva sus, în dreapta ei. În pauze, avea timp să se uite mai atent. Capul mare, cumva prea mare, nu-i dădea pace. Îl visase multe nopți la rând. Aflase mai târziu că nu-i încăpuse pe cap o mască sau o cască în timpul unui zbor sau al unor testări, nu înțelesese prea bine, și că leșinase din cauza asta, nu știa dacă e adevărat, ea doar se uita în ochii lui de fiecare dată, ochii din portretul de pe peretele cabinetului de fizică. A avut timp patru ani pentru asta.

I se păru o nebunie. Râse și șterse tot ce scrisese în acea zi, gândindu-se câte nume erau în van: Kant, Chiron, Călinescu, Duke Ellington, Sadoveanu, Bohr etc. Cum o să găsească bărbatul ideal pentru ea… dacă nu știa ce caută?

Păi, în felul ăsta, poate mâine se îndrăgostește de al treilea om, poimâine, de omul din lună, și uite-așa, mai știi păcatu’, răspoimâine, de vreun, de vreun…, ei, de vreun ce? Nu visase vreo două nopți un personaj din „Vikingii”?! Ce, era imposibil?

Măcar de-ar alege un zeu ceva… asta era, cum de nu se gândise?, un deus-ex-machina era mai bun. Era tot ce-i lipsea din listă.