Mă gîndesc de cîteva zile la lansarea romanului meu și îmi dau seama din nou că în pandemia asta totul va fi altfel. Să vorbească trei oameni înțelepți pe zoom poate nu e cea mai bună metodă, ar fi o discuție searbădă, o miniconferință neștiințifică. Pînă la urmă, am căzut de acord cu prietenii să facem un podcast.
Dar nici zoomul, nici podcastul nu pot calcula sau ingera reacțiile cititorului, ale celui care este prezent la lansare – însuși „prezența” devine foarte virtuală. Am participat la cîteva serate online și nu mi-a părut rău, însă mi-e dor de o sală nici măcar arhiplină, în care sunt oameni adevărați, cu grimasele și zîmbetele lor.
Dintr-un punct de vedere, pandemia este totuși o experiență utilă, de micșorare a orgoliului. Reacția instantă te înveselește cumva, felicitările, fie ele pur formale, te ung pe suflet. Zoom-ul stă în locul posterității căreia poate că nu-i pasă sau pe care pur și simplu n-o interesează nimic din versurile tale, pe care le simte răsuflate sau contrafăcute, nici romanul pe care-l simți una dintre capodoperele tale. Trăind într-o lume tot mai virtuală, trebuie să înțelegi că nu ești nici Dickens, nici Stendhal, nici Villon sau Dostoievski. Ești doar cineva care scrie, și nu se dărîmă pămîntul dacă nu-ți apar cărțile.
De aici, poți să începi din nou o viață despre care nu credeai că va fi a ta.
Scrie un comentariu