„Yaguaί” de Horacio Quiroga (I)

Vă invităm să citiți în Literomania nr. 270-271 prima parte a prozei „Yaguaί” de Horacio Quiroga, proză apărută în volumul din 1917 „Cuentos de amor, de locura y de muerte”. Traducerea este semnată de Dominique Ilea.

Horacio Quiroga

Yaguaί

Ei bine, da, în altă parte nu putea fi. Yaguaí adulmecă piatra – un bloc masiv de minereu de fier – şi-i dădu ocol cu băgare de seamă. Sub soarele de amiază din Misiones, aerul vibra pe deasupra stâncii negre, fenomen care pe foxterier nu-l prea-ncânta. Totuşi, colo, dedesubt, se-afla şopârlița. Câinele îi dădu din nou roată, suflă printr-o crăpătură şi, ca să nu-şi facă de ruşine rasa, zgrepţănă o clipă blocul dogoritor; după care se-ndepărtă cu pas leneş, ceea ce nu-l împiedica să adulmece sistematic într-o parte şi într-alta.

Intră în sufragerie, strecurându-se între bufet şi perete, refugiu răcoros pe care-l socotea al său, deşi cei din casă erau de-o cu totul altă părere. Însă ungherul ăla-ntunecat, ideal când lipsa de aer însoţeşte presiunea atmosferică scăzută, devenea insuportabil într-o zi cu vânt de la Nord. Lucrul ăsta foxterierul îl ştia de foarte puţină vreme; în instinctul lui stăruia amintirea climatului temperat din Buenos Aires – patria strămoşilor săi şi a sa – unde totul se-ntâmplă taman pe dos. Ieşi, aşadar, afară şi se aşeză sub un portocal, în bătaia vântului de foc, care-i uşura însă mult respiraţia. Şi cum câinii transpiră prea puţin, Yaguaí aprecia cum se cuvine vântul care evapora limba tremurândă pe care i-o întindea în cale.

Termometrul ajungea în clipele acelea la 40 de grade. Dar foxterierii de neam bun sunt cu osebire inconsecvenţi în ce priveşte făgăduiala unor clipe de astâmpăr. În amiaza aceea de foc, pe platoul vulcanic pe care nisipul roşu îl înfierbânta și mai rău, erau şopârlițe de ziduri.

Cu gura de astă dată închisă, Yaguaí trecu prin plasa de sârmă şi se pomeni în plin teren de vânătoare. Din septembrie încoace nu-şi putuse afla o altă ocupaţie în timpul siestelor de hoinăreală. De data asta urmări patru dintre şopârlițe, care se şi-mpuţinaseră, vână trei, una-i scăpă, şi atunci plecă la scăldat.

La vreo sută de metri de casă, la poalele platoului, în marginea crângului de bananieri, se afla un puţ din piatră nelucrată, de un gen şi o formă cu totul originale, fiindcă fusese început de un profesionist, cu dinamită, dar îl isprăvise un amator, cu ascuţişul lopeţii. Drept e că nu măsura decât doi metri adâncime, lăsându-se pe una din laturi într-o pantă alungită, ca un soi de dig. Izvorul, deşi foarte aproape de suprafaţă, rezista de două luni secetei, ceea ce în Misiones e ceva deosebit de merituos.

Acolo se-mbăia foxterierul, mai întâi limba, apoi pântecele cufundat în apă, sfârșind cu o traversare de-a-notul. Se întorcea după aia acasă, firește, de nu-ntâlnea în cale vreo urmă. La apusul soarelui revenea lângă puţ; de aceea Yaguaí nu prea avea de suferit de pe urma purecilor şi îndura cu destulă uşurinţă căldura tropicală, pentru care rasa lui nu fusese croită.

Instinctul de luptător al foxterierului se manifestă, desigur, la început asupra frunzelor uscate; trecu apoi la fluturi şi la propria-i umbră, iar până la urmă se fixă asupra şopârlițelor de ziduri. Chiar şi în noiembrie, când hărţuia toţi şobolanii de prin casă, marea-i desfătare erau tot reptilele alea. Peonii care treceau pe acolo la vremea siestei, pentru vreo treabă sau alta, se minunară totdeauna de încăpăţânarea cu care câinele adulmeca găurile sub soarele ăla de foc, deşi admiraţia lor nu depăşea terenul vânătorii cu pricina.

– Ăsta – zise unul din ei într-o zi, arătând câinele cu o mişcare a capului – nu-i bun decât pentru jivine mărunţele…

Stăpânul lui Yaguaí, auzindu-l:

– O fi – răspunse – da’ niciunu’ din faimoşii voştri câini n-ar fi-n stare să facă ce face ăsta.

Oamenii îşi zâmbiră unul altuia, fără să răspundă.

Cooper cunoştea, cu toate astea, câinii de la munte şi minunatele lor aptitudini în urmărirea vânatului, de care foxterierul lui habar n-avea. Să-l înveţe? Ar fi fost, poate, cazul, dar el n-avea cum.

Chiar în seara aceea, un peon i se plânse lui Cooper de cerbii care dădeau gata fasolea. Cerea o carabină, întrucât avea şi el un câine bun, dar nu reuşea decât arareori să doboare cerbii dintr-un singur foc.

Cooper îi împrumută carabina, ba chiar îi propuse să meargă amândoi în noaptea aia la ţarina desţelenită.

– Nu-i lună – obiectă peonul.

– N-are a face. Dă drumul câinelui, şi-o să vedem dacă şi-al meu o să se ia după el.

În noaptea aceea merseră la plantaţie. Peonul îşi slobozi câinele, şi animalul se năpusti imediat, printre umbrele muntelui, în căutarea unei urme.

Văzându-şi tovarăşul că pleacă, Yaguaí încercă zadarnic să forţeze bariera de caraguatá¹. Izbuti, în fine, şi-o luă pe urma celuilalt. Dar făcea cale-ntoarsă din două în două minute, tare mulţumit de escapada aia nocturnă. Ce-i drept, nu rămase găurică neadulmecată pe-o distanţă de zece metri jur împrejur.

Să vâneze, însă, ţinându-se de-o urmă, în creierii muntelui, într-un galop care poate prea bine să dureze din zori până la trei după-amiaza, asta nu. Câinele peonului găsi o urmă, foarte departe, pe care o şi pierdu imediat. Un ceas mai târziu, se întorcea la stăpânul lui şi o porniră cu toţii spre casă.

Încercarea, mai mult decât concludentă, îl descurajă pe Cooper. Apoi uită de toată întâmplarea, şi foxterierul vâna mai departe şobolani, câte un guşter ori o vulpe în gaura ei şi şopârlițe de ziduri.

Între timp, zilele treceau una după alta, orbitoare, grele, cu acelaşi vânt de la Nord care preschimba verdeaţa în zdrenţe ofilite, sub cerul alb al amiezelor toride. Termometrul se menţinea între 35 şi 40 de grade, fără cea mai slabă speranţă de ploaie. Vreme de patru zile, cerul se acoperi, aducând cu sine un calm înăbuşitor şi sporirea zăpuşelii. Iar când în sfârşit se spulberă orice nădejde că Sudul va mai răscumpăra cu șuvoaie de apă vântul de foc venit timp de-o lună dinspre Nord, oamenii se resemnară să îndure o secetă catastrofală.

De atunci încolo, foxterierul trăi aşezat pe coadă sub portocalul lui, căci, peste anumite limite rezonabile de căldură, câinii nu respiră bine lungiţi. Cu limba scoasă şi ochii pe jumătate-nchişi, asistă la moartea treptată a toată înmugurirea primăvăratică. Grădina de zarzavaturi se distruse rapid. Lanul de porumb trecu de la verde-deschis la alb-gălbui, iar pe la sfârşitul lui noiembrie rămăseseră din el doar nişte cioturi frânte pe negreaţa dezolantă a ţarinii. Maniocul, ca un erou, se ţinea încă tare.

Puţul foxterierului – al cărui izvor se sleise complet – îşi pierdea de la o zi la alta apa verzuie, atât de caldă acum încât Yaguaí nu mai mergea la el decât dimineaţa, şi atunci dădea peste urme de rozătoare apereá, agutí şi dihori, pe care uscăciunea din munţi îi împingea până la puţ.

Întors de la scăldat, câinele se aşeza iar pe coadă, observând cum se-nteţeşte puţin câte puţin vântul, pe când termometrul, răcoros în zori, la 15 grade, ajungea până la ceasurile două după-amiaza la 41 de grade. Uscăciunea aerului îl silea pe foxterier să se adape tot la jumătate de ceas, trebuind să lupte atunci cu viespile şi albinele care, moarte de sete, năpădeau găleţile. Găinile, cu aripile pleoștite la pământ, gâfâiau întinse în umbra triplă a bananierilor, a viţei şi a volburii cu flori roşii, fără a-ndrăzni să mai facă un pas pe nisipul încins, sub un soare ce ucidea pe loc furnicile galbene.

De jur-împrejur, cât puteau cuprinde ochii foxterierului, blocurile de minereu de fier, bolovănişul vulcanic şi muntele însuşi dansau, unduind de căldură. Spre Apus, în adâncul văii-mpădurite, ascuns sub bolta celor două şiruri de munţi, zăcea fluviul Paraná, mort la ceasul acela în apele-i de zinc, aşteptând căderea serii ca să reînvie. Văzduhul, pe vremuri doar uşor înceţoşat la ceasul acela, se învelea spre orizont în aburi deşi, prin care soarele, căzând peste fluviu, răzbătea sufocat într-un cerc perfect de sânge. Şi, pe când vântul înceta cu totul iar Yaguaí îşi târa peste platou mărunta pată albă, prin aerul acum încins, palmierii negri, profilându-se nemişcaţi peste fluviul de culoare rubinie, dădeau peisajului o înfăţişare de oază luxoasă şi sumbră.

Zilele treceau, aidoma toate. Puţul foxterierului secă până la fund, şi din seara aia greutăţile vieţii, ce până atunci îl ocoliseră pe Yaguaí, începură să-l încolţească.

Încă mai de mult, căţeluşul alb fusese cerut cu insistenţă de un prieten de-al lui Cooper, care trăia în junglă şi hoinărea multă vreme pe munte, după tatú-i. Pentru vânătoarea asta avea trei câini excelenţi, deşi le plăcea foarte să amuşine după coatí, ceea ce, pe lângă că-l făcea pe vânător să piardă vreme, constituia şi un pericol serios, fiindcă dinţii unui coatí îl sfâşie fără greş pe câinele care nu s-a priceput să-l înşface.

Fragoso, văzându-l într-o zi pe foxterier la treabă, vânând o irara², pe care Yaguaí o redusese rapid la tăcere, deduse că un căţeluş atât de priceput să muşte chiar după ceafă nu era un câine oarecare, oricât de scurtă i-ar fi fost coada. De aceea stărui în repetate rânduri pe lângă Cooper să i-l împrumute pe Yaguaí.

– O să ţi-l învăţ eu cum se cuvine, padrón – îi spunea.

– Mai e vreme – răspundea Cooper.

Dar în zilele alea apăsătoare – vizita lui Fragoso reamintindu-i vechea cerere –, Cooper îi încredinţă în sfârşit câinele, ca să i-l înveţe să gonească vânatul.

Goni, fără-ndoială, mult mai mult decât ar fi dorit-o chiar Cooper.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după „Yaguaí” (din volumul „Cuentos de amor, de locura y de muerte”, 1917)

Note

1. Agave.

2. Specie de şopârlă.

Sursă imagine aici