„Gara” (povestiri cu refugiați ucraineni) de Dana Banu

Vă propunem mai jos o serie de proze scurte semnate de Dana Banu – întoarsă de curând din Polonia, unde a fost voluntară timp de o săptămână, alături de un grup de prieteni, încercând să ajute refugiații ucraineni. Prozele surprind la cald atmosfera locului, dar și portretele celor ajunși în gara poloneză. (Literomania)

Acolo unde stelele strălucesc cel mai tare

Preambul

„Fiecare om are o poveste, dar nu fiecare om are o poezie.”
Özdemir Asaf, „Singurătatea nu este împărtășită”

Stelele scânteiau. Prin frigul gării, hălci întregi de cer se transformau parcă în cenușă, în praf și în pulbere, apoi în zloată și în noroi. În jurul fiecărui om îmi imaginam un halou. Durerea îi transforma în ființe spectrale. Parcă nici nu îi puteai atinge.

Deveniseră niște imagini fără vreo legătură cu realitatea imediată. Veneau din vremuri îndepărtate și plecau în lungi convoaie spre viitor, în aceeași durere însângerată a celor care vântură lumea departe de pământurile lor natale.

Un zgomot de sticlă spartă se auzea din apropiere. Mai multe lanterne de telefon luminau întunericul din spatele gării. Maldăre de cutii de carton cu haine mai curate sau mai murdare și cu tot felul de obiecte ciudate, nefolositoare: un bec ars, o păpușă fără mâini, un pantof cu toc, singur și argintiu, o strecurătoare, un tub de pastă de dinți folosit pe jumătate.

Locul devenise un fel de maidan plin cu gunoaie. Lângă cutii, niște anvelope sparte din cauciuc.

Apoi a început lapovița. Vântul mișca vocile oamenilor dintr-o parte în alta. Le ridica în vârtejuri ce semănau cu vârtejurile frunzelor toamna. O pâlnie de vânt, de nesiguranță și de teamă, în care toți erau prinși. Se spune că, dacă intri într-un vârtej de frunze, poți să îți pierzi mințile.

Eram cuprinși cu toții de un asemenea vârtej. Pluteam prin văzduh și ajungeam până hăt departe și sus, la stelele care, acolo în gară, străluceau mai tare decât în orice parte a lumii. Sau cel puțin așa mi se părea.

Oamenii au toți o poveste. Nu toți au însă și o poezie. Așa scria poetul turc Özdemir Asaf, iar eu i-am ținut minte cuvintele. Poate și pentru că fiecare vers din poezia unui om începe să se scrie abia după dispariția lui din lumea ta imediată sau din lumea cea mare. (…)

Don’t cry for me Argentina!

Părea că soarele eșuase cumva deasupra gării. Stătea acolo mirat că se făcuse încă o zi și că trebuie să o lumineze și pe ea. După noaptea de haos, ai fi spus că oamenii vor adormi cu toții istoviți și rămași fără vlagă. E uimitor însă cât de multă putere îți dă atât disperarea, cât și vederea ei.

Speranța murise în zori. Ultima, e drept, dar murise. Ce era pierdut, pierdut va rămâne pentru totdeauna.

Priveam răsăritul. Discul uriaș de aur al soarelui. Ilonka bolborosea un cântec de-al ei, unguresc. Ceva despre dor și departe. Un militar se uita la ea și zâmbea. Altul se uita la mine și mă întreba dacă am ceva de mâncare. I-am dat o cană cu lapte și i-am făcut un sandviș. A dat din cap a mulțumire. Am dat din cap a „să-ți fie de bine”.

Dinspre calea ferată s-a auzit deodată un vaiet de femeie. Ne-am dus toți să vedem ce se întâmplă. O femeie grăsuță, îmbrăcată în haine negre și murdare, stătea pe bordură și lovea sacadat cu palmele în ciment. Plângea fără pauze. Lung și monoton. Se clătina înainte și înapoi și scotea niște sunete guturale.

Era precum o descărcare nervoasă. Un plâns de oboseală. Apoi s-a oprit deodată. Așa cum a început să plângă. S-a uitat la noi și a început să zâmbească. M-am gândit că e în vreun fel de șoc psihic.

Noi stăteam unii lângă alții. Nu știam ce să facem. M-am gândit să merg la psihologii din tabără, să chem pe vreunul dintre ei.

Stăteam unul lângă celălalt în lumina de început a zilei. Doi militari cu două arme în spate, Ilonka și cu mine. Unul dintre soldați cu cana cu lapte în mână, pe jumătate băută. Cred că voia să i-o întindă femeii. Ea se uita la noi cum stăm înșirați, fără să știm ce să facem.

Nu știam dacă era momentul să spunem ceva chiar atunci pe loc, orice, sau să tăcem și să ne îndepărtăm, respectându-i intimitatea. Fiecare ne gândeam la o mie de variante, dar nu aveam curajul să ne mișcăm din loc.

S-a ridicat și a început să ne încurajeze. Să nu ne speriem. Era doar obosită. Am înțeles asta din gesturile ei. Și-a dat seama, însă, că nu știam niciunul ucraineană și am auzit-o izbucnind deodată, așa, din senin: Don’t cry for me Argentina!

Nu știa engleză, încerca să ne spună astfel să nu ne fie milă de ea. Să nu fim îngrijorați, că e bine. S-a ridicat. Își scutura hainele și tot repeta: Don’t cry for me Argentina! Don’t cry for me Argentina!

Am înțeles și am început și noi să repetăm mecanic, la început cu voci stinse, apoi din ce în ce mai puternice: Don’t cry for me Argentina!

Soldatul cu laptele i-a întins cana lui să bea, în timp ce îi spunea și el foarte convins: Don’t cry for me Argentina!

Discul de aur al soarelui ne privea curios de sus. Femeia a intrat în clădirea gării. Noi am rupt rândul.

Ne-am dus fiecare la treburile noastre.

Borcanul cu castraveți murați

Pe tava uriașă din mijlocul mesei din sala de așteptare devenită acum dormitor, Olga pusese niște castraveți murați, chiftele și brânză. Mâncam toți la grămadă. Repede, speriați parcă de ziua care abia începea. Marek, cățelul nostru cel viteaz, înfuleca deja a patra chiftea. Onisim îl hrănea și el aștepta cuminte să îi pună bucățile înainte.

Mai aveam biscuiți, ciocolată, caramele și niște jeleuri mici și colorate. O bătrână își făcea semnul crucii, mulțumind lui Dumnezeu pentru mâncare. Un copil căsca zgomotos. O femeie cu o rochie grena din mătase, luată din pachetele cu ajutoare și îmbrăcată peste blugi, se lupta să scoată cu furculița un castravete din borcan.

L-am pus pe Radek, traducătorul, să le spună că la ei acasă o bătrână ar fi doborât un avion rusesc cu un borcan plin cu castraveți murați. Am citit eu pe Facebook-ul meu românesc.

Întâi s-au uitat la mine ciudat. Credeau că îmi bat joc de ei. L-am pus pe Radek să repete. Chiar am citit pe Fb ro așa ceva! După o tăcere destul de lungă, am început să râdem toți, năpustindu-ne peste borcanul cu castraveți murați.

Râdeam și amenințam un inamic nevăzut cu castraveții din mâinile noastre. Și totul se îndepărta. Devenea mic. Ireal.

Drumul se deschidea înainte. Cel lăsat în urmă se închidea pentru totdeauna.

Apoi am pus capacul pe borcanul cu murături și am ieșit din gară.

Kasia cea Roșcată

Kasia a sărit imediat în ajutorul ucrainenilor, deși pe refugiații sirieni i-a privit mereu cu scârbă de parcă ar fi o plagă înfricoșătoare. Dintre ucraineni alege oamenii pe care vrea să îi ajute. Nu se încurcă deloc cu bărbații, fie ei și în vârstă. Spune că sunt lași, dezertori și fricoși, din moment ce nu au rămas în Ucraina. Dintre femei le preferă doar pe cele prost îmbrăcate, sărace și cât mai în vârstă.

I se pare strigător la cer că există refugiați bine îmbrăcați, cu trolere și haine de firmă. Crede că oamenii mai bogați trebuiau să rămână ultimii. Nu are rost să o întrebi de ce. Tratează refugiații ca pe niște cerșetori. Aruncă priviri pline de aroganță tuturor. E conectată la Facebook prin telefon non-stop. Comentează, postează, critică, își expune părerile. În timp ce discută, își ridică uneori degetul arătător în sus ca să se facă liniște și își bagă nasul în telefonul ei cu husă aurie.

Turuie într-o franceză-engleză-poloneză uimitor de idioată. Nu se întreabă dacă vrei să o asculți. Îți vorbește oricum. Dă ordine, strigă, dirijează. Oamenii din gară o ocolesc. A venit de una singură. Nu face parte din niciun ONG sau asociație. Spune că nu o interesează astfel de grupuri și nu are încredere în ele. Nu știe ucraineană, deci nu poate ajuta nici ca traducător.

De obicei se așază lângă oameni ca mine sau ca Ilonka, pe care îi vede făcând treburi manuale simple, și începe să dea lecții și ordine. Ne face poze cu telefonul tuturor, fără să întrebe dacă îi dăm voie.

Are o față antipatică și urâtă, dar își face selfie-uri pe bandă rulantă.

După ce i-am ascultat cam o oră discursul despre sirieni, bogați și dezertori, i-am spus:

– Doamnă, nu îmi place de dumneavoastră. Vă rog să vă îndepărtați.

– De ce? M-a întrebat.

– Aveți părul roșu. I-am răspuns.

S-a dus învârtindu-se. În urma ei, Ilonka mea, cu gura până la urechi, îi strigă în ungurește:

– Viszontlátásra / Visonlatașo! / La revedere!

Rujul

Rumoare. Confuzie. Oameni care se strigă speriați unii pe alții. Se țin de mână să nu se piardă. Prin toată această magmă incandescentă, plină de siguranță, înaintează o femeie îmbrăcată într-o haină de zibelină.

A coborât din tren singură. De obicei oamenii care coboară din tren se uită speriați în stânga și în dreapta, să vadă locul, să se obișnuiască înainte de a deveni parte din el.

Femeia și-a aranjat hainele, apoi și-a pus rucsacul de umăr în față. S-a retras lângă mine, aproape de masa mea acoperită cu un cearceaf verde brotac pe care stăteau așezate lădițele de plastic cu sandvișuri și termosurile cu ceai cald.

S-a lipit de peretele gării. Din buzunarul lateral al rucsacului și-a scos o oglindă și s-a privit în ea, aranjându-și zulufii blond-roșcați de la tâmple. În jurul nostru, haosul era uriaș. Traducătorii urlau, copiii plângeau, oamenii vorbeau întruna. Fețe obosite și îngrijorate.

Apoi trenul s-a urnit din loc. Femeia a scos un ruj din buzunar și a început să se machieze în oglindă. Două puncte de ruj pe fiecare obraz. Și le-a estompat cu degetele mâinii drepte. Cercuri ușoare. Obrajii au prins o lumină trandafirie. Puțin ruj pe pleoape și ochii au prins a-i sclipi diamantini.

Apoi a început să își dea cu ruj pe buze. Gesturi scurte. Extrem de precise. Foarte atentă să nu depășească linia buzelor. La sfârșit, și-a șters cu un deget colțurile gurii.

Un tip-traducător s-a îndreptat spre noi și a întrebat-o dacă poate să o ajute cu ceva. I-a răspuns că nu are nevoie de ajutor din partea oamenilor. Cu atât mai mult din partea unui bărbat. Se descurcă singură.

-Pot să te ajut eu dacă vrei, i-am spus în engleză. Sunt femeie. Jur! i-am spus zâmbind. M-a mângâiat pe obraz de parcă aș fi fost un copil. Nu, baby, mi-a răspuns. Mă descurc singură. Întotdeauna.

Și-a ridicat sânii cu cel mai lipsit de vulgaritate gest pe care l-am văzut vreodată. Ne-a aruncat o privire de oțel, inexpresivă. A citit indicațiile de pe hârtiile lipite pe ușa gării și a intrat înăuntru, înaintând drept, în haina ei de zibelină, spre locul unde erau triați refugiații. Singură.

O sticlă de whisky

Noaptea, în jurul gării se tot adunau în primele zile ciudații. Bărbați cu priviri iscoditoare. Femei mult prea mieroase și gata să intre în vorbă cu o mie de întrebări. Gură-cască veniți ca la spectacol. Mai mult încurcând locul decât ajutând cu ceva.

Când ajungeau trenurile de dincolo, din Ucraina, coborau valuri-valuri de refugiați. Printre ei am văzut un tip cu blugi negri și un palton cu gulerul ridicat. Mâinile îi tremurau. Era nesigur și evident bolnav. Ochii de un albastru de gheață. I-am privit din nou mâinile tremurânde. Albe și nemuncite, de intelectual.

O barbă nerasă de câteva zile și o raniță model străvechi, prin care se vedeau ieșind afară niște cărți. Se uita agitat în jur. A văzut grupul dubioșilor și a vrut să se îndrepte imediat spre ei. Am mers direct la el și l-am tras de mâneca paltonului.

-Vino cu mine! i-am spus. M-a luat de mână. Gestul m-a uimit prima dată, dar l-am ținut strâns. Să nu se piardă.

Sunt alcoolic, mi-a spus, și sunt în sevraj. L-am dus la cortul lui Grig și i-am dat sticla de whisky pe care o avea Grig ascunsă în rucsac. Apoi l-au luat cei de la triere. Nu știu unde a ajuns. A plecat în aceeași zi mai departe.

Însemnări din grupajul „Gara”, parte a volumului „O după-amiază cu Miller și Kerouac”, în curs de apariție la Editura Hyperliteratura

Credit foto: Inquam Photos/Octav Ganea (Refugiați ucraineni în Gara de Nord, București)