Romanul Compsonilor

În 1929, apărea romanul „The Sound and the Fury” de William Faulkner (splendid tradus în română de Mircea Ivănescu, sub titlul „Zgomotul și furia”), un roman straniu, care venea nu cu mult după apariția unui alt roman straniu, „Ulysses” de James Joyce, publicat în 1922 (de asemenea, tradus în română de Mircea Ivănescu). Amândouă propuneau lumi sfâșiate, fragmentate, redate prin conștiințe de o hipersensibilitate aproape patologică, ceea ce presupunea un stil cu totul și cu totul aparte, bazat pe fluxul conștiinței, cu o sintaxă incompletă, cu ruperi bruște în mijlocul frazelor, stil care, s-o recunoaștem, derutează și obosește în cele din urmă cititorul mai puțin răbdător. Nu miră, în fond, aceste acte la o primă vedere sinucigașe din partea celor doi scriitori, și asta pentru că atât Faulkner, cât și Joyce fac parte din acea categorie de scriitori care își aleg cititorii, ignorând tehnicile literare lejere și arhicunoscute ale creatorilor de bestselleruri din toate timpurile.

Faulkner va vedea – plusând puțin – în acest roman din 1929 un eșec, o tentativă de a spune o poveste, încercând diverse perspective, fiecare, în felul său, eșuată.

Revenind la „Zgomotul și furia”, nu-mi propun în acest articol să fac vreo analiză extinsă a romanului, nici să-l prezint în amănunt, ci doar să punctez câteva idei care să-i convingă pe cei care încă nu l-au citit să o facă. Sau poate nu. „Zgomotul și furia” spune o singură poveste, cea a decăderii familiei Compsonilor, dar din patru perspective diferite, ce redau, în mod diferit, bineînțeles, relațiile dintre membrii familiei. Prima perspectivă îi aparține lui Benjamin, numit Benjy, care este surprins în ziua de 7 aprilie 1928, chiar ziua sa de naștere, când împlinește treizeci și trei de ani. Însă Benjy este un idiot surdo-mut, un personaj cu retard mental, iar glisarea continuă prezent-trecut din monologul interior al acestuia este cu atât mai derutantă. Prima parte a romanului este și cea care îi îndepărtează pe cei mai mulți cititori. Nici pentru Faulkner nu a fost, bănuiesc, ușor s-o scrie, fiind vorba de o constrângere narativă bazată pe posibilitățile cognitive ale unui personaj ce are mintea unui copil. Tot în prima parte, găsim și imaginea de la care a pornit romancierul american în demersul său: lenjeria de corp murdară a unei fetițe care se urcă într-un copac pentru a vedea ce se întâmplă în casa unde avea loc înmormântarea bunicii sale. Fetița este Caddy (Candace), sora lui Benjy, dar și a lui Quentin și Jason, ceilalți doi naratori ai romanului. Caddy este, trebuie spus, elementul central al poveștii, cel în jurul căruia au loc toate evenimentele care vor duce la căderea definitivă a Compsonilor, însă autorul a ales să nu prezinte și perspectiva ei, păstrând un soi de mister în ceea ce o privește, portretul acesteia făcut de cele trei personaje masculine fiind unul ambiguu.

Caddy este singura care-l poate calma pe Benjy în izbucnirile sale de furie, Caddy este cea care miroase „ca pomii” – simțul olfactiv fiind predominant în cazul lui Benjy. Caddy mirosea „ca pomii” în copilărie, dar în adolescență și mai încolo, când devine femeie, va pierde acest miros, ceea ce-l va deruta și supăra pe Benjy. Dacă e să-l credem pe Freud, ne simțim atrași sexual de cineva mai ales datorită mirosului. Altfel zis, nu contează neapărat cum arată acel cineva, ci cum miroase. Se poate ca de la un punct încolo, Benjy să se fi simțit, fără să-și dea seama, atras sexual de sora sa, ceea ce l-a speriat și l-a făcut să agreseze o fetiță în plină zi, motiv pentru care, vom afla mai încolo, va fi castrat. În orice caz, el își dorește ca sora lui să rămână numai a lui, dar nu are cum s-o ceară explicit, decât prin scâncete și țipete. Inocența lui Benjy ignoră nevoile lui Caddy, cele care se manifestă în diversele etape ale dezvoltării ei dinspre stadiul de copil spre cel de adult. Într-un fel, Benjy își dorește ca ea să rămână blocată la vârsta la care rămăsese el blocat.

Același lucru se poate spune și despre Quentin, cel de-al doilea frate al lui Caddy, protagonistul celei de-a doua părți a romanului. Dacă celelalte trei sunt plasate în luna aprilie a anului 1928, în preajma Paștelui, aceasta e plasată în ziua de 2 iunie 1910. Nu pot ignora asemănarea cu romanul lui Joyce, al cărui protagonist, Leopold Bloom, se plimbă prin Dublin, trecând printr-o multitudine de stări și situații într-o singură zi – 16 iunie 1904, când plecase de-acasă pentru a o lăsa pe soția sa să se întâlnească cu impresarul ei, cu care, probabil, bănuiește Bloom, se va și culca. Quentin se plimbă, ce-i drept, pe străzile altui oraș, Cambridge, cu gândul tot la o femeie, la sora sa, Caddy. Mai mult, este obsedat de puritatea (sexuală a) acesteia. Mai bine spus, de inocența pierdută a surorii, inocență pierdută cu un necunoscut, cu care Caddy a rămas însărcinată, motiv pentru care se va aventura într-o căsnicie ratată cu un escroc. Ca și Benjy, Quentin o dorește pe Caddy doar pentru el, chiar dacă pentru asta va trebui să treacă prin focurile iadului. Totuși, nu comportamentul lui Caddy, și mai târziu al fiicei sale, numite, după frate, Quentin – vedem aici un fel de împlinire simbolică a incestului imaginat și dorit de acesta – a provocat căderea Compsonilor, ci doar a punctat o stare de fapt inevitabilă. Ca o paranteză, Quentin este însoțit o vreme, în peregrinarea sa prin Cambridge, de o fetiță pe care acesta încearcă s-o restituie părinților, gestul său fiind interpretat însă diferit de rudele fetiței, ceea ce ne duce cu gândul din nou, fără să vrem, la Benjy și la cauza castrării sale.

Dacă pentru Benjy și Quentin, Caddy reprezintă un simbol al inocenței pierdute definitiv, pentru Jason, cel de-al treilea frate, Caddy nu reprezintă decât o sursă inepuizabilă de bani. Pragmatic, cinic, lipsit de scrupule, Jason întruchipează, într-adevăr, apusul Compsonilor, mai ales că nu va avea urmași. Jason este cel care, după sinuciderea lui Quentin și moartea tatălui, va avea „grijă” de familie și în mod special de fata lui Caddy, Quentin, o rebelă, ca și mama ei. Caddy plătește periodic sume mari de bani pentru ca fata să nu ducă lipsă de nimic, dar Jason păstrează pentru sine banii, sperând să reușească într-o zi să-și facă o afacere pe cont propriu. Pentru Jason, atât Caddy, cât și Quentin, sunt niște „putori”: „Dac-ai apucat să te porți ca o putoare, putoare rămâi, asta-i părerea mea”. Descrierea făcută de autor în indexul de personaje adăugat mai târziu la finalul romanului este una, cred, prea blândă (deși ironia este mai mult decât vizibilă): „Primul Compson sănătos la cap încă dinainte de epoca din Culloden și (întrucât celibatar fără copii) deci și ultimul. Exercitând asupra sa însuși un control rațional și logic fiind chiar un filosof în vechea tradiție stoică; fără niciun fel de părere într-un sens sau altul despre Dumnezeu, luând în considerare doar poliția și temându-se și respectând-o doar pe negresa, dușmana sa înverșunată încă de la nașterea lui și dușmana sa de moarte din acea zi din 1911 când și ea ghicise printr-o simplă clarviziune că se folosea într-un fel sau altul de nașterea nelegitimă a copilului nepoata sa pentru a-i șantaja mama, care-i gătea mâncarea pe care o mânca”.

Faulkner va vedea – plusând puțin – în acest roman din 1929 un eșec, o tentativă de a spune o poveste, încercând diverse perspective, fiecare, în felul său, eșuată: „Povestea a început cu imaginea chiloțeilor murdari ai unei fetițe cățărate într-un copac pentru a se uita pe geamul sufrageriei și a fraților ei care nu avuseseră curajul să se urce în copac și care așteptau să vadă ce vede ea. Am încercat să spun acest lucru mai întâi cu ajutorul primului frate, dar n-a fost destul. Aceasta a fost secțiunea întâi. Am încercat și cu alt frate, dar n-a fost de ajuns. Aceasta a fost secțiunea a doua. Am încercat cu al treilea frate, pentru că ea, Caddy, continua să fie prea frumoasă și prea emoționantă pentru mine ca să-i reduc povestea la ceea ce se întâmpla, și m-am gândit că era prea pasionant s-o văd prin ochii altcuiva. Dar lucrul a eșuat și am încercat eu însumi – în secțiunea a patra – să spun ce s-a întâmplat, și am eșuat din nou”. (1)

Totuși, acest mare „eșec”, așa cum este prezentat de autor, a devenit o carte-reper pentru secolul XX, un roman complex, a cărui stilistică și simbolistică sunt de o finețe pe care foarte puține romane de după le-au mai atins.

William Faulkner, „Zgomotul și furia”, traducere de Mircea Ivănescu, Colecția „Cărți cult”, Editura Art, 2016

(1) Fragment extras dintr-un discurs susținut de William Faulkner și inclus în volumul lui Mircea Mihăieș „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha”, Editura Polirom, 2012, pp. 463-464