„Despre pisică” de Henriette Walter și Pierre Avenas

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – textul „Autour du chat” (capitolul 3 din „Chihuahua, zébu et Cie – L’étonnante histoire des noms d’animaux”, 2007) de Henriette Walter și Pierre Avenas.

Henriette Walter, Pierre Avenas

Despre pisică

Le chat

it. gatto
sp. gato
engl. cat
germ. Katze

„Îndrăgostiții aprigi și sobrii cărturari
Iubesc deopotrivă, la vârstă mai târzie,
Cotoii blânzi, puternici, căminului mândrie,
Ca și ei friguroși, ca și ei sedentari.”
Charles Baudelaire,
„Cotoii”, Florile Răului

Grecii epocii clasice nu par să fi cunoscut pisica domestică, pesemne venită destul de târziu din Egipt, unde prezența i se manifestase deja 2000 de ani înainte de Cristos. În schimb, grecii au cunoscut pisica sălbatică, pe care o chemau ailouros, nume format din aiolos, „care se deplasează cu repeziciune” – Aiolos e chiar numele grecesc al lui Eol, zeul vântului –, și oura, „coadă”, pesemne fiindcă mișcările cozii acestui animal sunt deosebit de iuți.

Forma aceasta, ailouros, fusese mai întâi folosită pentru alte animale mici, ca nevăstuica, dihorul alb sau jderul la Aristofan, însă clar pentru pisica domestică la Aristotel. Până la urmă, va fi detronată de katta, formă ce nu va fi atestată în grecește decât cu începere din secolul al VI-lea după Cristos.

Strămoșul Motanului Încălțat era oare înmănușat?

De mii de ani, pisica a fost venerată. Mai întâi de egipteni, care au și divinizat-o și au fost poate cei care s-au apucat s-o domesticească. După aceea, s-au creat mai multe legende punând în scenă pisici ieșite din comun, printre care Motanul Încălțat de Charles Perrault.

Pisicile domestice pe care le cunoaștem noi sunt probabil urmașele a două subspecii de pisică sălbatică: Pisica sălbatică europeană și Pisica sălbatică africană. Cea din urmă, botezată și pisică înmănușată, datorită vârfului labelor de culoare mai deschisă, ar putea fi prea bine la originea Motanului Încălțat.

În latină: pisică sălbatică și pisică domestică

Romanii au cunoscut pesemne pisica domestică, dar se slujeau încă de dihorul alb ca să vâneze șoareci. De fapt, latina are două denumiri pentru pisică: feles și cattus (sau gattus).

Denumirea de feles din latina clasică era folosită mai degrabă pentru pisica sălbatică, masculul ori femela. De la acest cuvânt s-au format în franceză substantivele félin, félidé ori féliné. Formele feuler, feulement, verb și substantiv pentru „strigătul tigrului”, au o origine necunoscută, poate onomatopeică, dar ar putea avea prea bine și o legătură cu latinescul feles, „pisică sălbatică”.

Denumirea de cattus (ori gattus) din latina târzie, care-a dat chat, s-a aplicat mai întâi pisicilor sălbatice și mai apoi, cu începere din secolul al IV-lea după Cristos, special pisicii domestice.

Denumirea pisicii în Europa

Nu se cunoaște nicio denumire indo-europeană pentru pisică, încât numai din latină, în speță de la cattus ori varianta sa gattus, s-au răspândit în Europa majoritatea denumirilor pisicii.

Sunt forme asemănătoare, prezente în catalană (gat), irlandeză (catt), suedeză (katt), rusă (kot, koška), ba chiar și în finlandeză (katti).

Românescul pisică e un diminutiv de la pis, interjecția cu care se cheamă o mâță. Ceva similar există și în daneză (pus), neerlandeză (poes), engleză (puss, pussy, pussycat): un mod mai afectuos de-a denumi această felină familiară.

Pisica și onomatopeele

Strigătul pisicii e foarte caracteristic și lesne de imitat, încât pentru a-l exprima forma miau e aproape unanimă în limbile europene. Acest strigăt pare a fi la originea denumirii animalului în două limbi cu foarte veche atestare sub formă scrisă, egipteana și chineza. Dar deși māo reprezintă denumirea pisicii în chineză, să nu ne închipuim, totuși, că numele „Marelui Cârmaci” Māo s-ar confunda cu aceasta. Precum se știe, chineza e o limbă tonală, iar tonurile schimbă sensul cuvintelor după ce fel de ton este folosit. Astfel, pentru māo, „pisică”, ambele silabe se pronunță pe același ton, în vreme ce pentru Māo (șeful de stat) a doua silabă se pronunță cu o notă mai sus.

Din miaou s-a format în franceză verbul miauler, tip de derivare verbală de la o onomatopee ce se regăsește în majoritatea celorlalte limbi:

Onomatopee Verb

fr. miaou miauler

it. miao, miau miagolare, gnaulare

sp. miau maullar

engl. miaouw to mew, to miaouw

germ. miau miauen

magh. miau nyávogni

Această onomatopee generalizată merită subliniată, căci o atare omogenitate nu există nici pe departe pentru toate strigătele de animale.

Pisica în familie

Vagi urme ale onomatopeii pot fi recunoscute și în denumirea populară a pisicii din numeroase graiuri galo-romanice, ca și într-un cuvânt din franceza veche, mine, care dăinuie încă în felurite apelative familiar-afectuoase: minet, minette, minou, mimi, inclusiv în nume compuse, ca în Raminagrobis și Grippeminaud.

Pisica de la Rabelais la La Fontaine

În Gargantua și în Pantagruel, Rabelais a pus în scenă două personaje foarte neasemănătoare, Raminagrobis și Grippeminaud, nume legate amândouă de pisică, însă unul de calitățile, celălalt de defectele ei.

Raminagrobis e înfățișat ca un poet cu numele năstrușnic însemnând „cotoi falnic”, căci în franceza veche adjectivul grobis avea sensul de „însemnat, impunător”. Personajul se vrea un simbol al umanistului ideal, senin, iubitor de frumos și de bine.

Dimpotrivă, Grippeminaud (de la griffer, „a înșfăca”, + „cotoi”) era numele maimarelui tagmei judecătorești, căruia Rabelais îi atribuia prefăcătoria cotoiască. Îl înfățișează chiar ca pe „monstrul cel mai hidos descris vreodată”.

Un secol mai târziu, în fabula sa Cotoiul, Nevăstuica și Iepurașul, La Fontaine a reluat ambele nume contrarii pentru a zugrăvi unul și același cotoi.

O altă denumire pentru mâță

Forma mite exista în franceza veche ca denumire copilărească și populară a mâței. Formă care a dăinuit în expresia un pic învechită faire la chattemite, „a simula blândețea cu un scop precis”, precum mâța care se face că-i adormită, când de fapt nu-și scapă din ochi prada.

De la mite s-au alcătuit mai multe forme derivate, ce s-au transmis până în zilele noastre și a căror evoluție semantică rămâne adesea neclară:

mitaine, care la început voia să zică un soi de moufle („mănușă cu un deget”), moale ca o blană de pisică. Azi, mitaine este în Franța o mănușă care lasă dezgolite vârfurile degetelor, dar în Canada s-a păstrat primul sens, cel de moufle;

emmitoufler („a înfofoli”), format din mitaine și din moufle, verb sugerând confortul care le place atâta pisicilor;

mistigri (poate venit din mi(s)te + gris), denumire familiară pentru cotoi, azi învechită și devenită cea a valetului de treflă din unele jocuri de cărți;

marmite („căldare”), a cărei etimologie rămâne obscură, dar în care parcă se recunoaște cuvântul mite, „mâță”. Marmite a fost folosit mai întâi ca un adjectiv însemnând „prefăcut” (ca pisica!), apoi ca substantiv pentru recipientul de bucătărie în care se gătește supa. Drumul semantic de la unul la celălalt rămâne fără explicație, doar de nu ne învoim cumva să zicem despre căldare că-i prefăcută fiindcă își ascunde conținutul sub capac.

Nume, verbe și adjective

Substantivul chat a fost sursa celui mai mare număr de derivate, printre care femininul chatte și denumirea progeniturii acesteia, chaton. La rându-i, cel din urmă a fost folosit în botanică, mâțișorul alunului aducând un pic cu coada pisicii (cf., cu același sens, și englezescul cattail, textual „coadă de pisică”). Dacă chatière („trapă pentru mâțe”) amintește fără greutate că o pisică se poate strecura cam pe oriunde, până și printr-o deschizătură foarte îngustă, și dacă verbul chatonner sugerează oricui fătarea pisoilor, în schimb, trebuie să te pricepi bine la botanică pentru a ști că chataire (ori cataire) e o plantă, al cărei miros puternic atrage pisicile și căreia i se mai spune de altminteri și herbe aux chats („cătușnică, odolean”).

Ochii frumoși, lucitori ai pisicii sunt pesemne la originea lui chatoyer („a face ape lucioase”) și a lui chatoyant („cu ape”), în vreme ce felul ei de-a fi, deopotrivă mlădios și un pic șiret ori prefăcut, a dat cuvântului chatterie („alintătură, mâțâială”) sensul ambiguu ce se regăsește, mai pe șleau, în chafouin, „viclean, fățarnic” (de la chat + fouin, fostul masculin al lui fouine, „dihor roșcat”).

O pisică poate ascunde o altă pisică

În franceză, ca și în engleză, nici nu se mai observă că la cuvintele chattemite și pussycat denumirea pisicii figurează în fiecare sub două forme diferite: chatte + mite și pussy + cat.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „Autour du chat” (capitolul 3 din „Chihuahua, zébu et Cie – L’étonnante histoire des noms d’animaux”, 2007)

Photo by Laura Chouette on Unsplash