„Destăinuirile unui cronop. Convorbiri cu Cortázar” de Ernesto González Bermejo (fragmente)

„Mata carele ești în cerurile tuturor șotroanelor…”

În Parisul anului 1971, Ernesto González Bermejo, scriitor şi publicist uruguayan (autorul romanului-mărturie „Las manos en el fuego” și al freştei despre revoluţia sandinistă „Vengo de Nicaragua”), intra pentru prima oară în „acel soi de şotron vertical ce era casa lui [Cortázar] din rue de l’Éperon («îţi dai seama: Le Perón, şi se mai spune după aia că’»”…

„Nu puteam bănui” – va scrie el apoi, în prefaţa-epitaf din 1986 la „Destăinuirile unui cronop” – „că acela era începutul unei expediţii de mai mulţi ani (care cu el nu durau neapărat 365 de zile) printr-o ţară fără graniţe prestabilite […]”.

Rodul „expediţiei”, aceste „Convorbiri cu Cortázar”, nu va avea nimic olimpian, ci toate caracteristicile unui (nepreţuit) „haos vesel” (după definiţia, vădit elogioasă, a însuşi „intervievatului”).

Iar dacă, la înmormântare, E. González Bermejo nu va putea (ca J. P. Eckermann la pierderea lui Goethe) să admire cât de frumos şi neatins de ravagiile vârstei, perfect până şi-n moarte, era trupul „maestrului” său (ghilimelele aparţin lui Cortázar), el va putea însă scrie:

„L-am urmat agale şi-n tăcere, vegheaţi de statui şi chiparoşi. Se ştie că în Franţa totul e foarte organizat: ne-au pus în şir indian şi ne-au dat fiecăruia câte-o floare. Mie, un trandafir: «cristal cu un trandafir înăuntru», mi-am spus, şi am ştiut că se scoborîse pentru-o clipă din cerul şotronului său şi mergea alături de mine, în urma propriului său coşciug, amuzat la culme [s.m.].”

Anca-Domnica ILEA

Ernesto González Bermejo

Destăinuirile unui cronop. Convorbiri cu Cortázar

[…]

– Aş vrea să-ţi propun un „pelerinaj la izvoare”; să investighez, împreună cu tine, unde ia naştere zisul scriitor. Obiectivul tău iniţial a fost poezia, nu-i aşa?

– E lucru cunoscut: fieștecine repetă individual evoluţia speţei umane, istoria ei. Primele opere ale omenirii au fost poetice. Primele texte filosofice sunt nişte poeme. Presocraticii, de pildă, marii metafizicieni; Parmenide e-un poet; Platon poate fi socotit un poet; marile texte cosmogonice sunt nişte poeme.

La proză se-ajunge oarecum mai apoi, bag seama, deoarece la-nceput, atât la copil cât şi la omul primitiv, intelectul funcţionează mai ales pe bază de analogii, mecanisme magice, principii animiste. Există mult mai multă sensibilitate decât intelect raţional; raţiunea-i o maşinărie ce intră în acţiune mai apoi. […]

La fel e şi copilul, mă rog, unii copii. Şi rău fac restrângând: poate că toţi copiii, de n-ar fi învăţătoarele. Sărăcuţele, nu ele-s de vină: de n-ar exista afurisitul de-nvăţământ primar pe care-s nevoite să-l aplice. […]

Adevărul e că de-ar fi copiii lăsaţi singuri cu jocurile lor, fără constrângere, ar face minuni. Ai văzut şi d-ta cum încep să deseneze şi să picteze; apoi îi silesc să deseneze măru’ şi căsuţa şi copacu’, şi s-a isprăvit, băiete.

Cu scrisul e exact la fel. Primele lucruri pe care le povesteşte un copil, ori ce-i place să-i fie povestite, sunt poezie pură; copilul trăieşte într-o lume de metafore, de consimţiri, de permeabilitate.

– Cred că, deşi treci de la poezie la proză, acea viziune poetică dăinuie de-a lungul operei tale.

– Şi eu cred că aşa-i. […]

Am ajuns cu greu la proză. Pe la opt ani scriam deja poeme şi, cum totdeauna am ascultat de ritmuri, de sunetul ritmat al cuvintelor şi-al lucrurilor, poemele alea, catastrofale-n conţinut, perfect ridicole, naive şi fără nicio valoare, aveau măsuri şi rime perfecte. Fără să ştiu că un endecasilab era un vers de unșpe silabe, scriam sonete în endecasilabi, absolut impecabile ca ritm şi rimă.

Pot să te-asigur că aşa-i, deoarece mama a păstrat un faimos caiet cu poemele alea, pe care n-a vrut niciodată să mi-l dea, dar la care m-a lăsat să mă uit acu’ vreo cinşpe ani, şi-am putut verifica ceea ce-ţi spun aci; […].

De-aia proza, la-nceput, avea pentru mine greutăţi şi m-a blocat; nu puteam înainta. Să scriu în proză mi se părea, cum să-ţi spun? ceva grosolan: nu dădeam de cadenţa versului. Era musai să scriu – cu toată candoarea pe care-o putea avea romanul ăla –: „caleaşca se opri în poarta castelului, virgulă, şi cutăriţă se dădu jos, punct”. […]

– Cum are loc acea trecere la proză?

– Cu greu, cum îţi ziceam. În adolescenţă a existat un soi de simetrie: proza a-nceput să crească în volum, iar în acelaşi timp continuam să scriu poeme.

Şi, cum se-ntâmplă întotdeauna, lucrând îşi face omu’ mâna: literatura se face făcând literatură. Am căpătat un oarece meşteşug formal şi am descoperit ceea ce până atunci îmi scăpase: anume că proza are un ritm propriu, ceva nici endecasilabi, nici decime, ori altele asemenea. Din momentul ăla, m-am pomenit scriind curgător proză.

Mai cred că lucrul care m-a ajutat a fost şi ucenicia, foarte timpurie, a unor limbi străine, şi faptul că traducerea m-a fascinat din capul locului. De n-aş fi scriitor, aş fi traducător. Am şi fost, şi mai sunt încă, uneori, pentru Unesco.

Traducerea mi se pare fascinantă ca muncă paraliterară, ori literară de gradul al doilea. Când traduci, când, adică, nu porţi răspunderea conţinutului original, problema ta nu-s ideile autorului, întrucât acesta le-a pus deja acolo; ce-ai tu de făcut e să le transpui, iar atunci valorile formale şi ritmice, pe care le simţi pulsând în original, trec pe primul plan. […]

Eu unul l-aş sfătui pe orice scriitor tânăr având greutăţi la scris, de-aş fi eu amator de dat sfaturi, să se lase o vreme de scris pe cont propriu şi să facă traduceri; să traducă literatură bună, şi într-o zi îşi va da seama că poate scrie cu o uşurinţă pe care n-o avea mai-nainte.

– Cum defineşti tu un stil bun?

[…]

– Eu unul, când corectez, o dată la o sută adaug ceva, completez o frază ce-mi pare insuficientă, ori adaug o frază fiindcă văd că lipseşte vreo punte. Celelalte nouăzeci şi nouă de dăţi, corectura constă în suprimare. Oricine-ar vedea un maculator de-al meu poate verifica: foarte puţine adăugiri şi suprimări cu carul.

[…]

Aşa se capătă ceea ce se cheamă un stil. Pentru mine, stilul e-o anumită tensiune, şi tensiunea asta ia naştere din faptul că scrisul conţine doar strictul necesar. Închipuie-ţi că păianjenul, care face din pânza lui un model de tensiune, i-ar scoate după aia nişte floace pe de lături şi le-ar lăsa s-atârne… Literatura proastă e plină de floace. E-o literatură flocoasă.

[…]

– Dar cum ai făcut ucenicia povestirii?

– N-am învăţat niciodată să scriu povestiri. Aş putea să-ţi repet „butada” lui Picasso (fără pic de vanitate): „eu nu caut, găsesc”. Eu unul am găsit povestirea.

III

[…]

– Dar literatura ca joc?

– Îmi pare cel mai serios dintre toate. Dacă am întocmi o scară de valori pentru jocuri, de la cele mai nevinovate până la cele mai rafinat-intenţionale, cred că literatura (şi muzica, şi arta în general) ar trebui pusă printre cele de expresia cea mai înaltă, mai disperată (fără a da acestui cuvânt o valoare negativă).

[…]

– Vorbeşti de pisici şi câini, de-o bună racordare la lumea animalelor; în cărţile tale s-a instalat o adevărată grădină zoologică…

– Încă de copil, regnul vegetal mi-a fost complet indiferent: n-am desluşit niciodată prea bine un eucalipt de un bananier; îmi plac florile, dar nu m-aş apuca să-ntreţin o grădină. În schimb, animalele mă fascinează: lumea insectelor, cea a mamiferelor, descoperirea treptată a unor afinităţi şi similitudini; socot că pisica e animalul meu totemic, iar pisicile ştiu asta, căci am verificat-o în mai multe rânduri, când intru în casa unor prieteni care ţin câini şi pisici: câinii mă tratează cu indiferenţă, pe când pisicile mă caută imediat.

[…]

– Te-ai întrebat vreodată de ce te fascinează atât de mult animalele?

– Ceea ce mă fascinează pe mine la regnul animal, mai ales la treptele inferioare, de pildă la lumea insectelor, e faptul de-a mă afla dinaintea a ceva viu, dar într-o stare de totală şi absolută incomunicabilitate faţă de mine.

[…]

– Apropo de muzică şi de acele deschideri spre fantastic care se produc pentru tine în cotidian, ai declarat undeva că prima oară când i-ai „văzut” pe vestiţii tăi cronopi te aflai la un concert: cum s-au petrecut lucrurile?

– Da, i-am văzut într-o seară a anului ’51, când abia sosisem în Franţa. S-a-ntâmplat la „Théâtre des Champs Élysées”, în timpul unui concert cu opere de Stravinski dirijat chiar de el. Jean Cocteau recita „Oedip Rege”. Eram cu desăvârşire vrăjit de muzică: sunt un stravinskian convins; afară de asta, emoţionat de-a vedea nişte oameni care m-au marcat, precum Cocteau în literatură şi Stravinski în muzică.

În timpul antractului, rămăsesem singur la galeria teatrului, sala se golise şi, la un moment dat, încă sub înrâurirea muzicii, AM VĂZUT personajele alea pe care nu le-aş putea defini, dar care ERAU ACOLO. Şi se numeau cronopi.

[…]

VIII

[…]

– Bun, undeva tot va trebui să ne-oprim cu şueta asta, ce să-i faci! Deşi ar mai fi încă multe de discutat. Mi-ar fi plăcut, de pildă, să-mi vorbeşti despre Cortázar-cronopul.

– Cred că tu şi cu mine, cu haosul vesel în care-am transformat aceste întrevederi, ne-am demonstrat fără putinţă de tăgadă condiţia de cronopi.

– În cele din urmă, Julio, ce-a-nsemnat pentru tine să fii scriitor? O binecuvântare? Sau o osândă?

– În niciun caz o osândă. Îţi vorbeam despre regretul meu de-a nu fi fost muzician. Presupunând că mi-aş putea reface viaţa, muzica m-ar interesa mai mult ca literatura. S-a-ntâmplat însă că şi-a impus cuvântul legea, şi nu numai că nu mă plâng de asta, ba chiar am impresia că de-a lungul vieţii mele de scriitor mi-a mers bine.

În primul rând – o ştii, da’ nu strică s-o repet – fiindcă nu m-am luat niciodată în serios. Și azi, când am la spate paişpe cărţi scrise, refuz să mă socot un profesionist într-ale literaturii. Când mă duc prin ţări ca Mexicul, unde mi se zice „maestre”, rămân încremenit; atmosfera aia de respect care mă-ntâmpină prin mediile academice îmi provoacă un amestec de iritare şi haz. Fiindcă gândesc: „de-ar ști tipii ăştia cine-s io de-adevăratelea, în ce hal n-am nimic dintr-un profesionist…!”.

Mă voi socoti până la moarte un diletant, un tip care scrie fiindcă aşa-i vine, fiindcă-i place să scrie, da’ n-am acea noţiune de profesionism literar, atât de pronunţată în Franţa, de pildă.

Literatura a fost pentru mine o activitate ludică, în sensul pe care-l dau eu jocului și pe care tu-l cunoşti deja prea bine; a fost şi o activitate erotică, o formă de dragoste.

Şi toate astea, cu suişurile şi coborîşurile lor, au fost pozitive în viaţa mea; nu mă plâng absolut deloc.

Scrisul m-a făcut foarte fericit. M-a făcut foarte fericit să simt că-mprejurul operei mele exista un număr mare de cititori, mai ales tineri, pentru care cărţile mele au însemnat ceva, au fost un tovarăş de drum.

Asta mi-i de ajuns, şi cu-asupra de măsură.

Paris, decembrie 1977

În româneşte de Anca-Domnica ILEA după „Revelaciones de un cronopio – Conversaciones con Cortázar” (Editorial Contrapunto, Colecció Conversaciones, Buenos Aires, 1986)

Imagine: Bettmann / Getty. Sursă foto aici