Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia (fragment)

Mirabelia este țara unde, pe lângă multe alte minuni, într-o formație de jazz bluzează împreună un liliac-saxofonist, o șerpoaică-vocalistă, un păianjen-percuționist, un cimpanzeu-contrabasist, un bursuc-muzicuțologist și o veveriță care cântă la pian prin rotație cu o șopârlă din soiul Moloch horridus… În cea mai desăvârșită armonie. Deloc ciudat pentru țara care găzduiește Balul toleranței!

Dar pentru că nicăieri lucrurile nu pot fi tot timpul perfecte, și Mirabelia este lovită de pandemia strănutului. Noroc cu muzicienii noștri!

Numai un autor care e și scriitor, și muzician (ba chiar și magician) poate scrie o asemenea poveste. Și Radu Țuculescu este toate trei. (Florin Bican)

Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia (fragment)

Radu Țuculescu

o poveste/ cum alta nu mai este/ și nici nu va mai fi/ pentru adulți, tineri și copii

Numele meu este Vico. Mai am încă doi frați, eu sînt cel mai mic. Părinții sînt de treabă, ne doresc tot binele din lume. Își permit să ne crească în condiții onorabile. Mama este un exemplu de hărnicie, iar tata un exemplu de curaj.

– Neînfricatul meu, îl alintă mama adesea.

– I-aș reteza capetele unui balaur cît ai zice pește!

O replică de-a lui repetată, mai ales seara, după ce dă pe gît un păhărel cu un lichid sîngeriu. La noi nu trăiesc balauri și nici zmei. Dar nu se știe niciodată cînd apare vreunul rătăcit din alte ținuturi.

Cu mine au avut probleme, de cum m-am născut. De la mama am aflat. Urlam ca un apucat cînd venea ora culcării. Degeaba m-ar fi întrebat ce mă doare, încă nu știam vorbi.

– Poate are crampe la burtică.

Mama mă masa ușurel, iar eu tăceam. Cum mă puneau alături de ceilalți frați ai mei atîrnați de cracă începeam să țip ca din gaură de șarpe. Mama mă dădea jos și mă lovea cu blîndețe pe spate. Eu rîgîiam de cîteva ori și tăceam mîlc. Ba chiar gînguream vesel.

– Na, i-a trecut. Atîrnă-l la loc. Sper să adoarmă! Ne-a năucit pe toți! bombănea tata, pe jumătate adormit.

În clipa în care mama mă agăța la loc lîngă frățiorii mei, mă porneam pe răcnit de se cutremurau și copacii din jur.

– Lasă-l să zacă întins pe jos, ca un mort! se enerva tata. Îi vine lui mintea la cap cînd va mai crește.

Culcat la orizontală, adormeam imediat, cu un zîmbet drăgălaș pe bot.

Noi locuiam, singuri, într-o scorbură proprietate personală. Nu ne înghesuiam prin peșteri ori poduri alături de alte familii. Făceam parte din categoria celor înstăriți. O familie de lilieci-vampiri, de origine nobilă. Mai exact, originea asta o are tata. Pe una dintre aripi i se poate distinge blazonul. Doi colți însîngerați și-o aripă neagră. Mama, însă, își are originile în marea masă a insectivorelor, unde nu există blazoane. Între ea și tata a fost, și mai este, o mare iubire. În consecință, mama s-a adaptat noilor reguli de viață nobiliară. Din cînd în cînd, însă, înghite și cîte o porție de insecte, iar tata închide ochii.

Scorbura-locuință e bine plasată în apropierea unor ferme de animale. Tata a moștenit-o de la bunicii săi. Noaptea, cînd animalele dorm adînc în grajduri, li se aplică scurte înțepături, iar sîngele scurs e lins cu poftă fără ca vreunul să moară. Pentru mine, încă mic și habarnist într-ale zborului, s-a adunat sînge într-un păhărel. După primul strop care mi s-a turnat pe limbă, am vărsat puternic pînă mi-au dat lacrimile. Mare spaimă în familie!

– Băiețelul e bolnav, du-te repede după medic! i-a spus mama tatei.

A venit medicul, m-a consultat temeinic, apoi a rostit solemn:

– Unii copilași pot avea astfel de reacții cînd primesc prima oară hrana noastră cea de toate zilele. Nu vă panicați, nu-i o boală. Recomand să-i dați suc de fructe…

– Suc de fructe?! a țipat tata uimit. E o adevărată jignire adusă strămoșilor noștri!

– Așa se procedează, altfel crapă de foame, îl întrerupse, ferm, medicul. Deci, suc de fructe în care strecurați, treptat, cîte unul, doi, apoi trei stropi de sînge.

– Ahaaa! Acum pricep. Ai înțeles, dragă? Pînă la urmă, o să-i vină mintea la cap, după ce mai crește, da?

Mama încuviință. Tot ce ținea de mine era problema ei. Începu să mă hrănească cu sucuri din fructe, spre marea mea încîntare. Cînd strecura stropul de sînge în ele, imediat vărsam. Mațele mele refuzau, aprig, amestecul. Pentru ca tata să nu intre la bănuieli, mama îmi storcea rodii care îmi pătau buzele cu o culoare sîngerie. După ce am învățat să zbor și participam, obligatoriu, alături de familie la atacurile nocturne, duceam mereu o rodie salvatoare cu mine. Dar știam că păcăleala nu va putea ține multă vreme.

(volum aflat în curs de apariție la Editura Polirom Junior)