„Viață de țară” de Rui Zink

Rui Zink (născut la Lisabona, în anul 1961) este profesor în cadrul Departamentului de Studii Portugheze al Facultății de Științe Sociale și Umane de la Universidade Nova de Lisboa. Prozator, eseist și traducător, autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru și cărți pentru copii, Zink a publicat până acum peste treizeci de volume, multe dintre acestea fiind traduse în străinătate. A debutat cu romanul „Hotel Lusitano” (1986), considerat una dintre cele mai reușite creații ale întregii sale generații. În 1997 a publicat, împreună cu artistul António Jorge Gonçalves, primul roman grafic portughez, „A Arte Suprema (Arta supremă)”. Alte romane reprezentative: „Apocalipse Nau” (1996), „O Suplente” (1999), „Os Surfistas” (cel dintâi e-book portughez, 2001), „Dávida Divina” (2004, Premiul PEN Club-ului Portughez), „Cititorul din peșteră” („O Anibaleitor”, 2006), „Așteptarea” („A Espera”, 2007). „Tetralogia crizei”, pe care o inițiază odată cu „Destinația turistică” („O Destino turístico”, 2008, Premiul Ciranda), continuă cu celebrul roman „Instalarea fricii” („A Instalaçăo do Medo”, 2012) și va fi completată de „A Metametamorfose e Outras Fermosas Morfoses” (2014) și de concentratul, dar sugestivul text intitulat „OssO” (2015). Ca traducător, Rui Zink a transpus în limba portugheză creații ale lui Saul Bellow și Richard Zenith. În 2009 a ocupat catedra Hélio și Amélia Pedroso / FLAD de la University of Massachussetts Dartmouth, iar ulterior a ținut cursuri la alte prestigioase universități din Statele Unite ale Americii, precum University of Michigan și Middlebury College, Vermont. Rui Zink este cunoscut cititorilor de la noi mai cu seamă datorită traducerilor care au apărut în ultimii ani la Editurile Humanitas sau Humanitas Fiction din București, și anume „Cititorul din peșteră” (2008, Humanitas; 2023, Humanitas Fiction), „Așteptarea” (2010, Humanitas), „Destinația turistică” (2011, Humanitas) și „Instalarea fricii” (2015, Humanitas Fiction), toate acestea în excelentele versiuni românești semnate de remarcabila specialistă în limba și literatura portugheză, regretata Micaela Ghițescu. Să nu uităm, însă, nici de volumul „Banca de rezerve” (traducere de Anca Milu Vaidesegan), apărut la Editura Curtea Veche în anul 2009.

Textul de față, „Viața de țară”, pe care, prin amabilitatea lui Rui Zink, îl oferim acum spre lectură cititorilor Literomaniei, a fost scris de autorul portughez direct în limba engleză, ca răspuns la invitația pe care i-am adresat-o de a participa la numărul special din anul 2022 al revistei americane „Theory in Action”, intitulat „Măști și identitate în literatură” (https://transformativestudies.org/volume-15-number-4-october-31-2022/), pe care l-am editat împreună cu Jay Corwin, profesor la University of Cape Town. (Rodica Grigore)

Rui Zink

Viață de țară

1. Omul heteronim

Țara mea este de multă vreme renumită în întreaga lume nu numai pentru vin și plută sau pentru istoria navigației (suntem primii europeni care au ajuns în Japonia), ci și pentru că este locul unde s-a născut poetul celor o mie de măști, Fernando Pessoa. Numele său înseamnă „Persoană” și poate fi citit cu ușurință ca „Persona”, adică mască, atât teatrală, cât și socială. Revista literară editată de Casa Pessoa se numește, la rândul său, „Persona”. Casa Pessoa este muzeul dedicat lui Pessoa, acum un loc care trebuie obligatoriu văzut, pentru că Lisabona a devenit orașul lui Pessoa, după ce înainte a fost orașul lui Ulise (bine, unul dintre ele…) sau orașul lui Camões. În zilele noastre, mergi în centrul urbei, la Café Brasileira, pentru un selfie la masa lui, lângă sculptura care îl reprezintă, apoi neapărat la Casa Pessoa, de unde poți să vezi, chiar în camera în care a locuit câțiva ani, briciul, ochelarii, periuța de dinți, pălăria poetului. Puțin fetișist, dacă mă întrebați pe mine, dar nu m-a întrebat nimeni. De câteva decenii, Pessoa a devenit propria sa mască – pălărie, ochelari, mustață, chip – un fel de Guy Fawkes, doar că mai puțin amenințător. S-ar putea crede că „Pessoa” este o poreclă inteligentă, un pseudonim literar, dar nu, chiar așa au stat lucrurile: e numele pe care l-a moștenit de la familia sa. Și e destulă ironie în asta: Pessoa este marele maestru păpușar al alter-ego-urilor, numeroși poeți pe care i-a creat și care scriu cu totul altfel decât el, și totuși nu și-a putut inventa un nume mai bun decât cel pe care i l-au lăsat părinții. Cât despre „colegii săi poeți” (Ricardo Reis, Álvaro de Campos, Alberto Caeiro și alții), aceștia au într-adevăr personalități puternice; în ceea ce îl privește, el este opusul lor, o mașinărie lipsită de emoții, lipsită, practic, de orice trăsătură specifică. Și totuși, masca feței sale (repet: pălărie, ochelari, mustață) a devenit simbolică.

În poemul intitulat „Autopsihografie”, Pessoa evidențiază relația paradoxală dintre mască și realitate: „O Poeta é um fingidor/ Finge tão completamente/ Que chega a finger que é dor/ A dor que deveras sente.” („Un poet e-un imaginator./ El le-nchipuie pe toate cele/ Până-și face o închipuire/ Chiar și din reala lui durere.”[1])

Bucătăria japoneză ne-ar putea fi de ajutor în acest punct. Poeții mediocri își falsifică durerea literară. O inventează, apoi o gătesc. Cei buni procedează diferit. Așa cum sushi (sau, mai exact, sashimi) este un fel de mâncare atât de complex și sofisticat, încât peștele ajunge să fie servit crud, poeții autentici sunt atât de pricepuți la cele mai diverse simulări, că ajung să-și arate adevăratul chip. Ei oferă „dureri” adevărate (a se citi sentimente) tocmai atunci când toată lumea s-ar aștepta ca ei doar să se prefacă.

Nu vă faceți griji, nu vă voi bate la cap (prea mult) cu Pessoa. Adevărul e că m-am cam săturat de tipul cel mare. Generația mea a crescut citindu-l, gândiți-vă că a scris chiar și versuri pentru copii. „Ó sino da minha aldeia” și așa mai departe. Oh, uite că încă îl citez și îi citesc poezia, e un blestem pe care nici nu voi încerca să-l evit. Pessoa a fost subiectul primului eseu pe care l-am citit vreodată sub formă de carte (vă amintiți cărțile? Erau niște ustensile drăguțe) – și pe care îmi amintesc că l-am citit cu o fervoare pasională: „Unidade e Diversidade em Fernando Pessoa”, un studiu al lui Jacinto do Prado Coelho. Aveam paisprezece ani pe atunci și ce plăcere mi-a făcut la acea lectură fundamentală! Îmi amintesc, de asemenea, de semestrul când am scris un „eseu” ca temă de casă, în care am interpretat acele personaje principale create de Pessoa drept anotimpuri: Alberto Caeiro, cu natura lui sinceră, era evident primăvara, Álvaro de Campos – vara furtunoasă, Ricardo Reis – toamna melancolică, iar Pessoa (el însuși) era iarna. Pentru un adolescent era evident: iată un multipoet pentru toate anotimpurile.

Deși considerat un om fără viață personală, aproape totul petrecându-se, în cazul lui, înăuntru, Pessoa are cel puțin două biografii monumentale. Una e scrisă de avocatul brazilian Cavalcanti, iar alta, de traducătorul cel mai de încredere al lui Pessoa, Richard Zenith. Biografia lui Cavalcanti este imensă și a fost acuzată de pessoanii pasionați de nesăbuință. Și nu numai atât, ci și de a fi fost în numeroase pagini indecentă (aceasta fiind o acuzație gravă în Portugalia). Cavalcanti a adus o serie de detalii picante despre sexualitatea lui Pessoa și, ca un bun publicist, în unele interviuri chiar a sugerat dimensiunea penisului lui Pessoa. Zenith a meditat la rândul său, și încă de mai multe ori, la homosexualitatea latentă a lui Pessoa. Cine știe dacă vreunul dintre ei are dreptate? Vreți părerea mea? Amândoi au greșit. Sau amândoi au dreptate. Cui îi pasă? Nu bietului Pessoa, în orice caz. Imaginea sa postumă pare a semăna, adesea, cu o oglindă făcută țăndări. O viață plictisitoare și lipsită de evenimente (convenabilă pentru el) devine, după moarte, una cu adevărat vie. Într-un fel, Pessoa este ca o mumie veche de trei mii de ani: fiecare părticică a ei e o comoară, fiecare pas către ea e un blestem. Timp de o jumătate de secol, adevărata viață a lui Pessoa a fost în textele pe care le-a scris – poezie, eseuri și altele. Nu în ficțiune. Textele sale ficționale și cele teatrale sunt puține și slabe. Dacă vrei ficțiune și dramă, trebuie să vezi imaginea de ansamblu: lupta, amuzamentul și inteligența din dialogul care se naște din diferitele ipostaze ale întregii sale opere.[2]

Viața privată a lui Pessoa a fost lăsată la o parte de primii săi exegeți. Cu toții s-au concentrat asupra adevăratului său trup: textele lui, gândirea sa, atitudinea sa ludic pseudo-cabalistică. Cu toate acestea, vremurile de azi reclamă un erou în carne și oase. N-ar fi rău să facem pariu că Netflix va realiza un serial care să dezlege toate enigmele marelui mister care e Pessoa, alături de toți posibilii detectivi Poirot sau de Indiana Jones.

La urma urmei, Pessoa sfârșește prin a fi cel mai înșelător dintre toate personajele pe care el însuși le-a creat. Și, de asemenea, și poetul minor, ca să spunem așa. Chiar presupusa sa poveste de dragoste cu singura logodnică pe care i-o cunoaștem prezintă toate semnele unei false afecțiuni. În plus, nu a dus nicăieri. Cu toate acestea, corespondența sa cu Ofélia a fost transformată într-o carte care, de altfel, mi se pare îngrozitoare. Toate epistolele sunt plictisitoare. Sunt interesante doar dacă ești obsedat de un puzzle imaginar sau dacă vrei să știi totul despre un misterios poet plural. Toată povestea asta seamănă puțin cu camera lui din Casa Pessoa: „Oh, iată aici trusa lui de bărbierit, îți dai seama, de bărbierit!” „Ah, uită-te la ochelarii lui!” E chiar o glumă bună că Pessoa s-a transformat de-a dreptul într-un cult. Cultul Omului de Nicăieri, al Domnului Nimeni. Într-o zi, cineva va scrie la rândul său un roman ieftin în care Pessoa, „omul celor mii de măști”, va fi în secret un criminal în serie. Sau detectivul. Sau un supererou: Omul heteronim. Sau (ce păcat că n-a trăit la Londra cu câțiva ani mai devreme) adevărata identitate a lui Jack Spintecătorul.

2. Răzbunătorul mascat

Dorian Gray ar putea fi cel mai bun răzbunător mascat. Adevărata lui identitate este bine ascunsă acasă (într-un pod, îmi spune memoria, dar s-ar putea să greșesc), iar ceea ce văd toți cei din jur este doar o mască – masca frumuseții, tinereții și a tuturor celorlalte calități morale pe care se presupune că le au cei înzestrați cu osatură perfectă, tinerețe și ten luminos. Am scris „îmi spune memoria” deoarece, când vine vorba de literatură, omul se poate mulțumi adesea cu simpla memorie, deși ar fi la îndemână să verificăm inexactitățile; chiar prea ușor, câtă vreme cărți precum cea a lui Oscar Wilde, un titlu clasic, sunt ușor de găsit, atât în bibliotecile noastre personale, cât și în cele publice, sau chiar în librării. Un citat din acestea ar trebui să fie corect, cu toate detaliile bine puse la punct (de pildă, unde se afla cu adevărat tabloul cu chipul real al lui Dorian Gray), dar cui îi pasă dacă era într-o mansardă sau în orice altă încăpere? Memoria lecturii este și ea literatură, și poate ar trebui să se scrie o carte – sau, mai bine, o teză de doctorat – despre aceste stranii întorsături ale memoriei, adunând laolaltă elemente disparate ce aparțin amintirilor unui mare număr de cititori cu privire la părțile lor preferate din romanele îndrăgite.

La fel ca mulți dintre noi, știu pe de rost câteva povestiri și poezii. Problema e că, deoarece memoria tinde să modifice anumite detalii, textul pe care mi-l amintesc tinde să fie ușor diferit de ceea ce a fost scris de fapt. În unele cazuri, doar memoria e de vină, ea ne lasă în pană și ne induce în eroare; în altele, bănuiesc că este tocmai opusul, un rezultat al prea marii afecțiuni pentru cuvintele în sine. Dacă dragostea face asta oamenilor (le schimbă în mod insidios trăsăturile și calitățile), de ce n-ar putea să se întâmple la fel și cu literatura? Încă îmi amintesc un cuplet pe care bunicul meu îl tot recita, de Sá de Miranda, un poet portughez din secolul al XVI-lea: „Homem dum só parecer/ Um só rosto, uma só fé/ Ele tudo pode ser/ Mas da corte é que não é!” („Un bărbat hotărât/ Un chip ferm, o credință/ Poate fi orice/ Dar la Curte nu e!”)

Un bărbat hotărât (și un bun țintaș) care să nu ajungă la Curtea Regală? Bine, bunicul lua cuvintele lui Sá de Miranda ca atare, și credea în ele atât de mult, încât mi le-a tot repetat de-a lungul copilăriei mele petrecute sub dictatura care, în 1938, îl trimisese la închisoare. Cu toate astea, era o mare diferență între el și Miranda, diferență de care nu-s deloc sigur că aprigul meu bunic și-a dat seama vreodată: unuia dintre ei (lui) nu i-a păsat niciodată dacă ar putea sau nu să intre în Palat; celălalt, însă, a descris foarte acid atmosfera de la Curte, cu toate insinuările, bârfele, cu tot veninul ei, pentru că făcea chiar el parte din însuși sistemul pe care îl critica. În plus, bunicul meu habar n-avea că într-o bună zi nepotul lui va primi o invitație la Palatul Prezidențial.

3. Cu ochii larg închiși

Nu de mult, am fost invitat la un dineu la Palatul Prezidențial (da, dragilor, atât sunt de important!) și am întrebat-o fericit pe soția mea dacă vrea să meargă cu mine. A fost încântată. Multă vreme nu i-aș fi cerut să mă însoțească, dar acum am căzut la pace și am început din nou să mergem împreună în unele locuri. Nu că nu ne-am fi iubit de multă vreme – dar „dragoste” e un cuvânt în același timp prea puternic și prea slab pentru a exprima smörgåsbord-ul[3] orgiastic de sentimente pe care ajungi să le ai dacă ai fost căsătorit mult timp cu aceeași persoană, să zicem, trei decenii. Am fost fideli unul altuia, am fost mereu afectuoși, am avut pentru o vreme o căsătorie deschisă în stil Will și Jada Smith (conform presei de specialitate)? Ei bine, pot să depun mărturie doar pentru mine, dar, așa cum ar spune regele sincerității, „aș prefera să nu o fac”. Fanii și dependenții de Melville vor recunoaște în aceste cuvinte lait-motivul din „Bartleby”, acel text straniu care, pentru unii, îl pune în umbră până și pe grandiosul „Moby Dick”. Într-adevăr, pentru mulți, Melville este „creatorul lui Bartleby”, mai mult decât „autorul lui «Moby Dick»”, deși, în cele din urmă, cu toții ar fi de acord că atât Ahab, cât și Bartleby au în comun faptul că amândoi sunt niște oameni neclintiți, încăpățânați și hotărâți.

Invitația a sosit, deci, dar mi-am dat seama – sau, mai bine zis, am presupus – că e ceva dubios acolo. Și, da, așa a și fost, și încă din partea staff-ului de protocol prezidențial. Chestia e că nu se preciza clar „Dl. X însoțit”, așa cum se întâmplă de obicei. Am sunat la Palat și am întrebat, iar răspunsul sumbru a venit pe dată: era vorba de o invitație pentru o singură persoană. Mi-a fost greu să accept una ca asta. O dată îi cerusem și eu soției mele să vină cu mine, o dată a spus și ea da și tocmai acum uite că nu era să fie! Iar acum, trebuia să o dezamăgesc – și încă într-un mod în care, mi-am dat seama cu durere, nu o dezamăgisem încă. Un dineu la Palatul Prezidențial se presupune că ar trebui să fie plăcut, cel puțin atunci când participi pentru prima oară la așa ceva; diplomații de profesie și cei obișnuiți să meargă la diverse banchete pot avea, desigur, păreri diferite. M-am simțit frustrat, enervat și, da, umilit: după câte se vede, nu sunt (încă) suficient de important pentru a-mi putea duce soția la un dineu la Palat. Acum înțelegeți de ce Nobelul este fundamental?

Din fericire, am învățat cu mult timp în urmă să nu dau replica la furie. John Lydon a avut dreptate să-și intituleze autobiografia „Anger is an Energy” („Furia e energie”). Am stat, deci, și m-am gândit. La urma urmei, un dineu prezidențial nu este ceva personal, e vorba doar de afaceri. O mulțime de mâini de strâns, cărți de vizită de schimbat, câteva șanse de care ai putea profita.

Și, într-un fel, e un carnaval, nimic altceva decât un bal masqué. Nu cel pe care Arthur Schnitlzer l-a descris în „Traumnovelle”, mai bine cunoscut publicului larg prin adaptarea nepotrivită a lui Kubrick, „Cu ochii larg închiși” („Eyes Wide Shut”). La un banchet prezidențial, măștile sunt o metaforă, nu un obiect real cu care să-ți acoperi fața. Și totuși, totul e un joc al vicleniilor și deghizărilor, așa cum sunt toate ceremoniile. În plus, nici nu aveam o ținută potrivită. Știu că nu vă pasă de asta; dar o să vă spun oricum, pentru că nici mie nu-mi pasă dacă vă pasă sau nu: în urmă cu vreo zece ani, am primit un costum Armani de la un traducător sârb, autor al unui roman polițist de succes și premiat, de altfel, „Estoril”. Pe Dejan îl cheamă la fel ca pe un celebru jucător de fotbal, Dejan Stanković, astfel încât în ultimii ani a adăugat la numele său versiunea portugheză a lui „Dejan”, și anume „Tiago”. Acum semnează Dejan Tiago-Stanković. Bravo lui. Costumul (care nu sunt sigur că era chiar un Armani veritabil) mi-a fost dat drept răsplată pentru că îl ajutasem să definitiveze traducerea pe care o făcuse din limba sârbo-croată în portugheză (împreună cu soția lui de atunci, Lucia Stanković) unei cărți importante, „Podul de pe Drina” (1945), de Ivo Andrić. Am simțit că fusesem plătit în plus: numai că problema e că un costum face față unei pandemii de doi ani mai bine decât o fac corpurile noastre. Așa că nu aveam haine cu adevărat adecvate pentru a merge la Palat. Sigur, aș putea să merg dezbrăcat și să mă aștept ca toată lumea să se simtă prost pentru că nu vede cât de grozave sunt hainele mele, dar povestea asta e veche și, chiar și când a fost vorba despre un rege, nu s-a terminat bine.

Acum, un flashback din copilăria mea. Am cinci ani, este carnaval la Lisabona, în 1966, nu prea avem bani. Mama îmi cumpără o sabie de plastic, o mască, o pălărie de plastic închis la culoare, îmi desenează o mustață pe față, îmi împrumută unul dintre șalurile ei și, minune – sunt Zorro! Acum, sunt gata să merg la cinematograful din apropiere, Cinema Politeama, pe Rua das Portas de Santo Antão, unde va rula un film cu Chaplin (să fi fost cel în care un biet cizmar este luat drept Fuhrer Hinkel?) și, apoi are loc Concursul pentru cea mai bună mască. E un moment distractiv, emoționant și îl aștept cu nerăbdare, pentru că atunci copiii vor fi invitați să urce pe scenă și, sub lumina reflectoarelor, să zâmbească unui public la fel de zâmbitor. Ceea ce se întâmplă în continuare este un dezastru și un exemplu de absurditate crasă: copilul care eram e descalificat chiar înainte de a apuca să urce scările. Se pare că masca mea nu fusese destul de bună pentru ca eu să ajung pe scenă, fie și pentru câteva clipe. Respingerea din copilărie este, pentru persoana care o suferă, o tragedie la fel de mare ca oricare alta.

De ce îmi amintesc acum toate astea? Ei bine, această traumă uitată a fost dintr-o dată readusă în actualitate de amenințarea neașteptată de a fi – din nou – respins și umilit la intrarea în palat de agenții de protocol: „Ne pare rău, domnule, nu puteți intra îmbrăcat astfel.”

4. Figuras de Visita

Până la urmă, după ce mama, adică, soția mea mi-a achiziționat o cămașă albă și o pereche de pantaloni negri pentru suma de doisprezece euro dintr-un loc cunoscut în Lisabona sub numele de „Magazin chinezesc”, și după un pic de muncă de aranjare, am pus pe mine ceva care, cumva-cumva, putea trece drept „costum închis”, codul vestimentar indicat pe invitație pentru respectiva ocazie. În multe palate portugheze din secolul al XVIII-lea întâlnim așa-numitele Figuras de Visita. Adică, niște personaje desenate în albastru și alb pe azulejos. Azulejos sunt acele plăci ceramice provenite din lumea arabă și, în țara mea, au fost ușor transformate. Plăcile acestea nu sunt doar foarte frumoase, ci și ușor de întreținut și nu-s nici foarte costisitoare. Sunt niște măști ale luxului, într-o țară în care până și proprietarii de terenuri și de palate s-au aflat adesea în pragul falimentului. În luxul fals al palatelor portugheze, în mod tradițional lipsit de resursele financiare cu adevărat substanțiale care să le susțină, azulejos au fost mereu folosite pentru a da iluzia splendorii la preț redus. Personajele reprezentate la intrarea într-un palat și mai ales în camerele sale principale au fost numite Figuras de Visita (Figuri de vizită), pentru că scopul lor principal era să dea impresia că întâmpină cu căldură oaspeții.

La Palatul Președintelui erau două feluri de astfel de Figuri: cele pictate pe ceramică, pe de o parte, și cele în carne și oase, pe de alta: la tot pasul pe scări și pe coridoare, erau ofițeri din garda națională, purtând pantaloni albi, coifuri de ceremonie, săbii îndreptate spre tavanele (foarte) înalte. Acest lucru m-a făcut să mă simt ca în „Traumnovelle”, care este, întâmplator, prima carte de ficțiune pe care am încercat să o citesc în germană, o limbă cu care mă lupt (ca hobby și remediu secret împotriva maladiei Alzheimer) de ceva vreme. Un semestru în Germania mi-ar îmbunătăți în mod evident cunoștințele și nivelul acestei limbi fascinante și atât de pline de provocări. Cu toate acestea, deși sună tentant, și sunt sigur că Pierre Menard ar fi de acord cu mine în această privință: așa ceva ar face totul să pară mult prea ușor.

5. Adevăratul chip

Măști menite să ascundă, măști menite să transforme, măști care pot să modifice totul: măști care îți ascund identitatea, măști care ți-o dezvăluie. Măști care îți susțin identitatea. Sau măști care pur și simplu te ajută să ți-o descoperi. Și lista poate continua. Măștile, chipurile și mințile au o mișcare mai complexă decât se poate presupune la prima vedere.

Deoarece benzile desenate sunt genul subliterar care se ocupă mai des și mai intens de conceptul de mască – până la urmă, sunt esențiale pentru super eroi – nu este surprinzător că unele dintre cele mai bune idei de măști au apărut în acest domeniu. Mă gândesc mai ales la Două Fețe, unul dintre cei mai triști răufăcători din seria Batman. Inițial, un om bun (procuror curajos), fața lui este arsă îngrozitor într-un atac, dar – și aici e șmecheria – numai pe o parte. Astfel, el devine o persoană „împărțită”, având atât o față (deci, o latură) monstruoasă, cât și una bună. În comicbook-ul lui Frank Miller, „The Dark Knight Returns” (1986), Două Fețe suferă o intervenție chirurgicală care îi reconstruiește fața: de acum încolo va fi din nou o persoană normală (de fapt, un bărbat frumos), fiind, deci, vindecat. Dar, vai, crime similare cu cele de la început au loc din nou în Gotham. Noul răufăcător are fața ascunsă sub bandaje (amintindu-ne de filmele cu mumii). Când Batman îl prinde, nu este chiar o surpriză: bărbatul cu chipul bandajat este Two Face, revenit la vechile sale obiceiuri criminale. Batman nu înțelege: nu-i fusese readusă fața la înfățișarea sa „umană”? Două Fețe îi spune că nu e așa, din păcate, și îl roagă pe Batman să înțeleagă, dar cu adevărat. Batman închide ochii și înțelege: chipul poate fi readus la frumusețea originară, dar cu toate acestea, în interiorul acelui om a avut deja loc procesul invers. Un alt fel de întregire, deopotrivă evocând și inversând modelul din „Dorian Gray”. Două Fețe nu mai are două fețe: acum, după operația estetică „reușită”, se vede pe sine ca pe un monstru deplin. Cât despre Batman, după cum a demonstrat Selina Kyle, nu forma de de liliac era masca – „Bruce Wayne” este adevărata mască.

6. „Bunul și bătrânul Nick…”

Cea mai stranie povestire a lui Flannery O’Connor ar putea fi considerată „A Good Man Is Hard to Find” („Un om bun e greu de găsit”). O familie merge pe drumul greșit pentru că bunica era sigură că este „cel corect”, iar bunica nu e o persoană pe care să o contrazici ușor. Ceea ce urmează este la fel de îngrozitor ca orice poveste pentru copii. Se întâlnesc cu „The Misfit”, un criminal evadat, iar bunica continuă să spună ceva greșit până când, rând pe rând, toți cei din familia ei sunt duși în pădure și uciși. Totuși, ea se preface că nu se întâmplă nimic, se preface că nu vede.

Bunica este evident posedată de masca vreunui zeu șmecher. Ea poate spune „N-am fost eu”, în același fel în care un denunțător poate spune „n-am fost eu”, sau un hater online a cărui identitate este descoperită poate susține sus și tare „n-am fost eu”. Amuzant că „porecla” (nick, în argoul web) se poate referi la unul dintre multele nume pe care le dăm diavolului: și anume, „bunul și bătrânul Nick”. Diavolul m-a pus să o fac – de câte ori am auzit asta? Și cea mai bună mască dintre toate: uniformele.

Alteori, un nick poate fi folosit pentru a face bine. Califul Harun al-Rashid a mers deghizat prin Bagdad pentru a afla în mod direct și fără menajamente ce-și doresc oamenii. Iar în cântecele portugheze, descoperim al doilea cel mai bun lucru în acest sens: un rege care a mers deghizat în taverne obscure pentru a asculta fado.

„Marea literatură poate acționa ca o oglindă”, a spus Elie Wiesel. Și totuși, oglinzile ne distorsionează – ele inversează ceea ce reflectă. Iată un alt mod de a spune asta: mare sau nu, literatura este la cel mai înalt nivel pe care-l poate atinge atunci când devine mască ce demască. Cea mai cunoscută replică din „Nașul” este „Nu-i nimic personal, sunt doar afaceri”, repetată de mai multe ori în film. Succesul cinematografic al „Nașului” tinde să facă uitat faptul că nici cartea nu-i prea rea. Și ați fi surprinși să aflați cât de mult din roman a fost păstrat în scenariu. Industria cinematografică este nedreaptă cu scriitorii, ceea ce poate explica de ce atât de mulți dintre ei se luptă să ajungă regizori și producători. În teatru există acum o altă plagă – faimoasa etichetă „inspirat de…”, „pornind de la…”, un adevărat blestem – ce tinde de cele mai multe ori să fie doar deghizarea aparent drăguță a unei fraude grosolane, atât din punct de vedere financiar, cât și, nu mai puțin important, moral și artistic. Motivul pentru care am nevoie de povești personale atunci când vorbesc despre literatură este că mă deranjează faptul că oricine poate vorbi despre literatură fără a o face personală. Mai mult decât oricare altă formă de artă, din cauza ambivalenței ei (nu există nici o diferență evidentă între utilizarea sacră și profană a instrumentelor sale), literatura este doar despre ce e personal, și foarte puțin despre ce e profitabil, despre afaceri. Sau așa am fost învățat de bunicul meu, când îmi tot repeta: „Homem dum só parecer/ Un om hotărât…” Poate că Sá de Miranda nu critica Curtea Regală, sau nu făcea doar asta. Poate că lăuda și acea calitate profund umană de a avea mai mult decât o singură față, iar acest lucru îi făcea mare plăcere.

Note

[1] Traducere de Dinu Flămând (Fernando Pessoa, „Opera poetică”, București, Editura Humanitas Fiction, 2011.)

[2] Deși unii vor spune că volumul intitulat „Cartea neliniștirii”, o culegere de fragmente pe care aproape că le poți organiza după plac, care a fost publicată la patruzeci și opt de ani după moartea autorului, este un „roman superior”. Nu te poți pune cu fanaticii pessoani.

[3] Cuvânt suedez care denumește o organizare specifică a mesei, asemănătoare bufetului suedez, de care se deosebește, însă, prin abundența și maniera atrăgătoare de prezentare a preparatelor culinare (în special gustări), și care include o varietate de feluri, inclusiv dulciuri și cafea. (N. tr.)

Traducere din engleză și prezentare: Rodica Grigore

Sursă foto aici