Mircea Nedelciu despre conacul lui Mateiu Caragiale

Pe 12 noiembrie anul acesta, s-au împlinit 74 de ani de la nașterea prozatorului Mircea Nedelciu, lider (în proză) al generației ’80 (în speță al grupului optzecist bucureștean, afirmat la Cenaclul „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu), un scriitor care – în decursul acestor ani postcomuniști, dificili și plini de paradoxuri socio-politice – a căpătat, alături de alți câțiva optzeciști străluciți, dispăruți și ei prematur (i-aș numi în primul rând pe prozatorul Gheorghe Crăciun și pe poetul Alexandru Mușina) o vizibilitate și o importanță publică (e prezent și în manuale) pe măsura valorii sale literare recunoscute încă din timpul vieții. (În paranteză fie spus, l-am exclus din această enumerare pe Mircea Cărtărescu, scriitorul optzecist care în momentul de față se bucură de o carieră internațională de excepție, incomparabilă cu a vreunui alt autor român.)

În stilul său microrealist și precis, dar care e dublat întotdeauna – așa cum se întâmplă în cazul prozei valoroase – de un strat de profunzime, Nedelciu surprinde ca într-o eboșă figura-meteorit a lui… Mateiu Caragiale la conacul său (de fapt al soției, Marica Sion) de la Sionu, aflat în apropierea satului Fundulea (acesta din urmă în apropierea Bucureștiului), satul natal al lui Mircea Nedelciu. Scriitorul află abia în adolescență de conacul lui Mateiu, situat aproape de cîmpul – teren de fotbal pentru copiii din sat…

I-am consacrat lui Mircea Nedelciu teza mea de doctorat (coordonată de profesorul Paul Cornea) și acum, privind în urmă, nu-mi vine să cred cât de repede au trecut acești ani, fiindcă îmi amintesc că am apucat să-l văd pe Mircea Nedelciu, în scaunul cu rotile, la Facultatea de Litere din București, invitat la un curs de Mircea Cărtărescu. Cred că se întâmpla cu puțin înainte de dispariția lui, trebuie să fi fost în 1999 (eram în primul an de facultate) și mi-a rămas în memorie vocea lui tremurată, cu spaimă în ea… (îmi amintesc și ultimul lui articol din „Formula As”, scris cu o săptămână înainte de a muri și apărut imediat după). Îmi amintesc apoi, la dispariția lui, de inaugurarea Librăriei Mircea Nedelciu, în Centrul Vechi (care nu a supraviețuit mult, din păcate); de vizita în apartamentul de pe strada Dionisie Lupu (cu camera de lucru de la etaj) și de discuția cu Mira Nedelciu, soția prozatorului. Îmi amintesc de discuțiile și interviurile cu Gheorghe Crăciun, care-i păstra o prietenie de o fidelitate și admirație extraordinară (fuseseră colegi de facultate, de grup), și de vara în care am fost la Tohanu Vechi să cercetez arhiva de reviste și ziare din epocă a lui Gheorghe Crăciun, aflată în casa părintească (acum și Gheorghe Crăciun a dispărut dintre noi, de atâția ani deja, din 2007). Timpul e necruțător, și totuși timpul a lucrat în favoarea lui Nedelciu (ca și a lui Crăciun, de altfel), fiindcă toți anii aceștia i-au consolidat poziția în literatura noastră contemporană (figurează și în manualele școlare, cum spuneam).

Am apucat, așadar, să-l „zăresc” pe Mircea Nedelciu, ca pe un meteorit în orizontul unei vaste întinderi ce urma să fie perioada mea de cercetare doctorală și – așa cum se întâmplă adesea – o adevărată „felie de viață” din biografia mea. Nu folosesc întâmplător acest termen, „meteorit”, ci pentru a face legătura cu un mic articol al lui Mircea Nedelciu, descoperit recent în… „Almanahul literar ’89” (ultima apariție, înainte de Revoluție; editat de Asociația Scriitorilor din București; secretar: Constantin Țoiu; concepția almanahului: Nicolae Manolescu; printre redactori: optzecistul Traian T. Coșovei – am citat din caseta tehnică). Am în față acest ultim număr al „Almanahului literar” în care semnează o pleiadă de nume prestigioase, pe o temă fascinantă și astăzi, orașul București, în special în ipostazele sale literare: enumăr câteva dintre aceste nume, de la Ovid S. Crohmălniceanu la Radu Cosașu (cel din urmă pe teme… fotbalistice), de la Gabriela Adameșteanu la tinerii pe atunci optzeciști (Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei, Ion Bogdan Lefter – cu un „Dicționar al scriitorilor bucureșteni” ș.a.), Șerban Cioculescu, Geo Bogza, Denisa Comănescu, Nicolae Prelipceanu și mulți alții (nu lipseau, firește, mai vechii regimului, D.R. Popescu, Eugen Barbu sau Fănuș Neagu). Un număr pasionant, dincolo de „fațada” obligat-comunistă, în care Nedelciu e prezent la secțiunea „Secvențe de odinioară”, cu articolul „Locul și meteoritul”. Despre ce e vorba?

În stilul său microrealist și precis, dar care e dublat întotdeauna – așa cum se întâmplă în cazul prozei valoroase – de un strat de profunzime, Nedelciu surprinde ca într-o eboșă figura-meteorit a lui… Mateiu Caragiale la conacul său (de fapt al soției, Marica Sion) de la Sionu, aflat în apropierea satului Fundulea (acesta din urmă în apropierea Bucureștiului), satul natal al lui Mircea Nedelciu. Scriitorul află abia în adolescență de conacul lui Mateiu, situat aproape de cîmpul – teren de fotbal pentru copiii din sat: „Locul, acest «Sionu», deși n-a figurat niciodată pe vreo hartă, continuă să existe și păstrează mereu aceeași alură de glorie secretă și paragină progresivă” – scrie Nedelciu în micul articol din 1989. Și continuă: „La vreo 500 de metri spre est de satul Fundulea, pe drumul național 3, în satul care se numea Crângu și nu mai poartă acum niciun nume pentru că a fost înglobat în Fundulea, lângă un izlaz care este folosit și ca teren de fotbal, lângă câteva case noi, fațada conacului modest, cu un etaj, este acum pe jumătate ascunsă de o clădire modernă care adăpostește laboratoarele Institutului de Cercetări pentru Plante Medicinale și Aromatice. În apropiere se mai află și o biserică mică al cărei hram nu-l cunosc. În dreapta și în spatele conacului câmpul coboară în pantă ușoară spre apa Mostiștei. Nu departe, un petec de pădure despre care nu știu dacă a aparținut sau nu moșiei. În copilărie mă jucam adesea prin aceste locuri și ele mi se păreau, nu știu de ce, mai ciudate decât altele. Am aflat că aici ar fi locuit Mateiu abia prin anul I de liceu și de atunci am mai trecut prin zonă de sute de ori”.

Ani mai târziu, Mircea Nedelciu imaginează, la fața locului, prezența lui Mateiu Caragiale la conac, în iernile lungi, ocupat cu bătutul porumbului și starea florilor, arborilor etc., scriind scrisori soției (citează din ultima trimisă, în franceză), și notează: „percep în aer urmele lăsate de misterioasa-i existență «de passage» prin acel loc”. Văd în această contingență a moșiei Sionu cu satul natal al prozatorului optzecist mai mult decât o geografie locală, întâmplătoare, văd inserarea lui într-o tradiție de prestigiu a culturii noastre. Caragialian asumat (a se vedea „transmisiunile” sale directe, oralitatea), Nedelciu este, în ciuda aparențelor, aproape și de fiu, este, aș spune, afin și cu decadentismul matein (aluzia la conacul și moșia lui Mateiu este, în acel final de comunism, și o subversiune, desigur). Cuvântul „misterios” apare de două ori în textul lui Nedelciu: o dată în citatul de mai sus („misterioasa-i existență” a „meteoritului” Mateiu) și a doua oară la câteva rânduri mai jos, în sintagma „misterioasă legătură”, în pasajul final pe care-l voi cita în continuare. Nu înainte de a spune că microrealismul nedelcian (și optzecist) este ca în acest filigran, o suprafață cu substrat, un real dublat de mister, un cotidian cu strat de profunzime, iar literatura însăși face parte (cu precizia, vocația, presentimentele ei) din această țesătură:

„Un institut de studierea plantelor aromatice ar fi putut exista oriunde în țară, dar eu cred într-o și mai misterioasă legătură între decizia administrativă de acum câțiva ani și trecerea meteoritului Mateiu pe la Sionu. Parcele cultivate cu lavandă, anghinare, mătrăgună și maci înconjoară conacul și-l scaldă în parfumuri pe care numai cel ce se ocupa (în același loc) cu bătutul porumbului în urmă cu cincizeci de ani ar fi știut să le descrie. «E ceva fin.» (s.a.) E cel mai subtil omagiu adus scriitorului”.

Iată cum firele biografice și literare se țes misterios și realist în același timp. Aș mai adăuga aici câteva vorbe: acest Institut de Cercetări pentru Plante Medicinale și Aromatice a inspirat Fitotronul din Fuica, în romanul „Tratament fabulatoriu” – roman pe care l-am analizat în cartea mea, „Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții” (Tracus Arte, 2024, ed. a 2-a, adăugită și revizuită), chiar într-o cheie barocă și decadentă. Cât despre soarta conacului Sionu, aflat încă de atunci într-o stare „care n-ar mai justifica o eventuală cheltuială de restaurare” (sic!, n.m.), nu știu care a fost ea în postcomunism, dar recomand, în acest sens, cartea ficțională a lui Ion Iovan, „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale” (Curtea Veche, 2009).

Eseul a apărut într-o formă inițială în Literomania nr. 297-298