Viața prin lentile groase (fragment) de Luminița Rusu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem un fragment din romanul în curs de publicare „Viața prin lentile groase” de Luminița Rusu.

Viața prin lentile groase (fragment)

Luminița Rusu

Dimineață rece de aprilie. Pe marginea drumului trec două vaci, mânate de un moș înarmat cu o bâtă noduroasă în care se sprijină la fiecare pas, dar pe care o flutură amenințător când vitele se opresc de-a binelea. Vaca dinspre drum, roșiatică cu coarne scurte, calcă sprintenă și din când în când se oprește, așteptând-o pe cealaltă. Surata ei, cenușie cu pete crem, pășește încet prin prundișul de pe marginea șoselei, în ritm cu moșul sprijinit în cârjă.

Mioara pășește grăbită spre grupul idilic, cu gând s-ajungă cât mai repede pe ulicioara ce duce spre dispensarul comunal.

-Dimineață bună, bade Gheorghe! Te miști bine după cum văd, te-a mai lăsat durerea de picioare cu care ai fost luni la cabinet?

Moșul se oprește rezemat în botă, în timp ce vacile se apucă de smuls iarba din șanțul ce mărginește drumul. Își scoate pălăria de pe cap și se înclină respectuos, cât îi permite mijlocul înțepenit.

-Bună dimineața, doamna doctor, îs bine, mult mai bine, mulțam de întrebare. Am trimis marți rețeptul pe Nicolae, feciorul Savetei din vecini. Bun copil, învață la oraș, îi la liceul ăla mare din centru. La secția de agronomie, amu` cică se face și facultate ca să știi când trebuie plantați ardeii și cât de des să uzi o rădită ca să crescă cât aia din poveste, de om mânca toți din sat dacă om putea-o scoate din pământ!

Bătrânul râde știrb înspre Mioara.

-Acuma îs blăstămat și eu, că dără, bun copil îi Niculae. Mi-o dus rețeptul la potică și după amiază mi-o adus boabele. Nici n-or fost scumpe, doar cinci lei. M-am învățat și eu cu banii ăștia noi, acuma nu mai zic cincizeci, doar cinci lei, ca pe vremuri. Așa era și când am fost eu ficior, vremurile se tot întorc, domnucă dragă! Da’ bune boabe or fost, prima mi-o stâmpărat durerea, iar după cea de dimineață, ziceai că nu mai am nimic. O țâră m-o durut stomacul cum ai zis, dar o făcut Saveta niște scoverzi cu brânză… Trei am mâncat, una după alta, mi-o trecut și foamea, și durerea de burtă. Bune leacuri… deie-ți Domnu sănătate, că tare bine m-o alinat!

Mioara salută grăbită și se afundă pe drumul pietruit ce duce la școală și la cabinetul medical. Au fost construite așa încă din vremea regelui, pe o ulicioară mai ferită, clădiri învecinate, dispensarul și școala cu opt clase. Fusese un proiect la primărie să asfalteze și drumul ăsta lăturalnic, dar ba nu erau bani, ba când erau bani, existau alte priorități. Când nu ploua era chiar plăcut, făceau copiii și profesorii un pic de mișcare până la școală. Însă toamna și primăvara, când ploua des, se făcea un noroi pe ulicioară de nu putea trece nimeni decât cu cizme de cauciuc. Veneau copiii cu încălțări de schimb în ghiozdane, lăsau cizmele la intrarea în școală și le luau când terminau orele. În zilele ploioase, era plin de cizmulițe la ușa școlii, de toate culorile și mărimile.

„Ca la japonezi, cu încălțările la intrare”, bombănea directorul privind grămada pestriță din prag…

A fost bun însă și noroiul la ceva. Prin toamna anului 2005, venise la școală o inspecție de la județ. În vacanța de vară fusese zugrăvită școala, primăria dăduse bani pentru reparația acoperișului și un afacerist local donase centrala lui veche pe lemne, să nu mai facă foc îngrijitoarea în sobe, că iarna venea biata de ea cu două ore mai devreme, să aibă timp să aprindă focul în toate sălile de clasă. Bonus la centrală, primiseră și un boiler ce încălzea apa, să vină călduță la chiuveta din holul mare. Ștefan al lui Schiau, instalator de meserie, cu o fetiță în clasa a V-a și un băiat într-a VII-a, montase gratis toate țevile, iar acum directorul aștepta mândru inspecția, să autorizeze școala.

Inspectorul, un domn uscat la vreo cincizeci de ani, nu se arătase deloc impresionat de renovările făcute în școală. Doamna care era cu el, o jună la vreo douăzeci și cinci de ani, cu părul blond oxigenat și unghii roșii ascuțite, devenise alb-pământie la față când directorul le prezentase toaleta ecologică din fundul curții. Inspectorul cel uscățiv îi dictase scurt domnișoarei ce consemna în raportul de inspecție:

-Lipsă groapă cu nisip, mijloace de protecție împotriva incendiilor, rampă pentru persoane cu dizabilități, canalizare, igienă precară… ajunge, cred că am văzut suficient!”.

Apoi, în fața directorului rămas înlemnit de spaima închiderii școlii, cei doi s-au urcat în mașină și au pornit spre șosea. În locul de întâlnire al ulicioarei cu șoseaua asfaltată era îngropat un tub mare de metal, prin care se scurgea apa când veneau ploi repezi. Dacă pământul era umed, cum s-a întâmplat să fie și în ziua cu pricina, tubul se transforma într-un obstacol de nedepășit pentru cauciucurile unei mașini obișnuite. Hotărât să iasă cât mai repede în șoseaua civilizată, domnul inspector accelerase puternic și mașina zburase peste tub… drept în șanț. Duduia blondă coborîse isterică, uscățivul inspector își aprinsese nervos o țigară. Directorul, om practic, îi invitase la o cafea în cancelarie până o veni șeful de post cu doi cai să tragă mașina din rigolă. Cam în două ceasuri, șeful de post, ajutat de câțiva tineri vajnici din sat, au urnit mașina și o așezară pe carosabil. Între timp, domnul inspector servise un coniac, două pahare de țuică și cîteva prăjiturele aduse de profesoara de română care-și serba onomastica. La plecare, îl îmbrățișase pe director cu ochii umezi, șoptindu-i la ureche:

-Muncă de pionierat faci dumneata aicea, domnule, muncă de pionierat!, și se urcase în mașină pe scaunul din dreapta, lăsând conștiincios duduia blondă să conducă mașina plină de noroi, dar încă funcțională. Făcuse apoi cu mâna de adio, ca unor prieteni vechi, mulțimii de femei și copii ce se adunaseră să asiste la eveniment. Nu s-a mai auzit nimic în sat de raport, nici inspecții nu au mai fost în veci în școală. Toaleta a rămas tot în fundul curții, dar în vara anului următor, directorul umpluse în curte o groapă cu nisipul rămas de când se construise Centrul de informare turistică în sat. Lângă groapa cu nisip, rezemate de peretele școlii, așezase două lopeți, iar secretara lipise cu scotch deasupra lor o hârtie pe care scrisese cu litere mari, stacojii: „Mijloace de protecție împotriva incendiilor”.

Luminița Rusu s-a născut în 1977 și locuiește în Cluj-Napoca. A absolvit Liceul „George Coșbuc” din Năsăud în 1995, secția matematică-fizică și, în anul 2000, Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca. A debutat în anul 1995 cu poezie în revista „Tribuna”, iar debutul editorial a fost în anul 2015, cu volumul de proză scurtă „O masă fără scaune”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca. În 2018 i-a apărut al doilea volum de proză scurtă, „Stația Parcul Central”, la Editura Școala Ardeleană. A publicat proze scurte în revistele „Gazeta SF”, „Nautilus”, „Revista de Suspans” și în revistele literare „Steaua”, „Vatra”, „Mișcarea Literară”, „Caiete Silvane” și „Alternanțe”. Din 2015 este membră a Cenaclului UBB, coordonat de poetul Ion Mureșan. În perioada mai-august 2020, a coordonat, alături de Remus Octavian Câmpean (ROC), proiectul „Cenaclul UBB în carantină”, având ca rezultat apariția antologiei „Declarație pe proprie răspundere” la Editura Școala Ardeleană. A mai participat cu câteva povestiri în antologia „Trepte”, apărută în 2017 la Editura Colorama, și în antologia „Noir de Cluj”, apărută în 2022 la Editura Tritonic. Din 2021 face parte din echipa care organizează Festivalul Internațional de Carte Transilvania, în calitate de responsabil edituri. Tot din 2021, se ocupă de organizarea proiectului „Scriu și Dăruiesc”. Are în curs de apariție primul său roman, „Viața prin lentile groase”.