„O sută şi una de nopţi”, sora mai mică a celor „O mie şi una de nopţi”

În 1704, în Franţa, au apărut, în traducerea lui Antoine Galland, un erudit poliglot, secretar particular al ambasadorului Franţei la Curtea Otomană, primele volume din „O mie şi una de nopţi”. Aşa începe aventura europeană a minunatelor poveşti arabe, despre care Borges credea că stau – nici mai mult, nici mai puţin – la baza romantismului însuşi. Contribuţia lui Galland nu se reduce doar la traducerea minunatelor poveşti – adaugă el însuşi cel puţin o poveste. E vorba despre povestea lui Ali Baba şi a celor patruzeci de hoţi, pe care o aflase, pare-se, de la un libanez.

În Bagdad, capitala califatului abbasid, poveştile cele mai vechi din „O mie şi una de nopţi” circulau încă din secolul al VIII-lea – povestea-cadru, cea a Şeherezadei, era prezentă, în epocă, într-o culegere de povestiri numită deja „O mie şi una de nopţi” –, dar aceste poveşti nu erau considerate nişte opere serioase, precum cele din domenii ca filozofia, matematica, religia sau poezia. Ele aparţineau registrului popular, ceea ce nu le dădea prea mare valoare. Până în secolul al XV-lea, nu mai există nicio urmă scrisă a acestui ansamblu de poveşti, secol în care ele sunt repuse în circulaţie de un autor sirian al cărui nume s-a pierdut. În secolul al XVI-lea, „O mie şi una de nopţi” îşi dublase volumul, conţinea poveşti mult mai ample, complexe, elaborate, contribuţie a mai multor povestitori anonimi (se bănuieşte că autorii respectivi nu se semnau pentru că povestea nu era considerată un gen literar demn). Procesul de îmbogăţire va lua sfârşit de-abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Avem, iată, o perioadă de o mie de ani în care această capodoperă a lumii arabe se află într-un stadiu de work în progress. Uimitor este faptul că povestitorii anonimi au respectat tramele care unesc poveştile, un fenomen unic, aş spune, de armonizare literară. În 1835, în Egipt, sunt imprimate cele patru manuscrise ale celor „O mie şi una de nopţi”, alcătuite de un şeic egiptean în secolul al XVIII-lea, eveniment care, cum ni se spune în numărul din ianuarie 2018 din revista „Science et avenir”, dedicat marilor opere ale omenirii, ar putea fi interpretat astfel: „Gata, nu mai inventaţi poveşti! Asta e ediţia definitivă!”.

Tot din „Science et avenir” aflăm câteva detalii interesante legate de influenţa islamului, mai exact a salafismului, asupra poveştilor din „O mie şi una de nopţi”. Cele patru volume din secolul al XVIII-lea sunt, mai puţin în Egipt, epurate de liderii religioşi de elementele păgâne (precum magia sau homosexualitatea), iar poveştile sunt modificate. Dacă în poveştile originale, mai crude, Binele nu câştigă întotdeauna, iar femeile se dovedesc mult mai isteţe decât bărbaţii, în poveştile modificate lucrurile stau tocmai invers.

Ilustrație de Anton Pieck (sursa: http://www.artistsandart.org/2009/07/art-of-anton-pieck-1001-arabian-nights.html)

În Franţa, la începutul secolului al XX-lea, Jean-Charles Mardrus, prieten cu Gide şi Proust, publică, plecând de la cele patru manuscrise egiptene, o ediţie ceva mai libertină, ba chiar scandaloasă după unii, a celor „O mie şi una de nopţi”. În 1991, André Miquel şi Jamel Eddine Bencheick publică, în ediţia „Pléiade”, o versiune fidelă textului original. În Germania, în 2004, Claudia Ott, expertă în arabistică, publică o traducere a celor „O mie şi una de nopţi”, după cel mai vechi manuscris arab, în ediţia arabistului irakian Mushin Mahdi.

Claudia Ott este responsabilă, de asemenea, de traducerea şi publicarea unui alt manuscris oarecum inedit. Este vorba despre „O sută şi una de nopţi”, sora mai mică a celor „O mie şi una de nopţi”. Deşi cunoscută într-o oarecare măsură specialiştilor, această culegere de povestiri nu este deloc cunoscută publicului larg. Nici nu avea cum, în condiţiile în care prima ediţie a apărut în 2012, în Germania, fiind prima ediţie pe plan mondial apărută sub formă de carte, ea nefiind publicată nici în arabă. E drept, există, totuşi, o versiune în franceză, din 1911, dar care nu are la bază un text atât de vechi precum cel al Claudiei Ott.

De semnalat că, la noi, „O sută şi una de nopţi” a fost publicată în 2014, la Editura Baroque Books & Arts, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian, ceea ce înseamnă că traducerea în limba română ar fi a doua pe plan mondial! Nu este puţin lucru (iar ediţia Baroque Books & Arts este o adevărată carte-obiect, cu copertă semnată de Ana Wagner, şi conţinând imagini ale manuscrisului original, datat 1234, descoperit de Claudia Ott la Aga Khan).

Prima pagină a manuscrisului celor „O sută și una de nopți”

Claudia Ott a lucrat pe un manuscris medieval, datând din jurul anului 1234, descoperit de ea însăşi în 2010, în cadrul unei expoziţii din Germania, „Comori ale Muzeului Aga Khan – capodopere ale artei islamice”. „Manuscrisul din Muzeul Aga Khan este – ne avertizează cercetătoarea germană – anterior cu o jumătate de mileniu celei mai vechi documentări a textului cunoscute până acum”. Mai mult, conform Claudiei Ott, „«O sută şi una de nopţi» nu este nici o versiune timpurie şi nici una prescurtată a celor «O mie şi una de nopţi». Ambele culegeri sunt opere de sine stătătoare şi au circulat independent una de cealaltă”. Originea manuscrisului, care este o copie a altor manuscrise mult mai vechi, ar putea fi fixată, urmărind indiciile din manuscris, spre sfârşitul secolului al IX-lea, ceea ce ar duce la concluzia că „O sută şi una de nopţi” a apărut în mod independent de sora sa mai mare „O mie şi una de nopţi”, iar locul apariţiei este Al-Andaluz, Spania islamică sau maură.

Povestea-cadru a celor „O sută şi una de nopţi” o constituie un concurs de frumuseţe… masculină. Un calif din Hindustan află că există un tânăr mult mai frumos decât el şi cere ca tânărul să fie adus la curtea sa, pentru a se convinge dacă zvonul este adevărat sau nu. Înainte de a pleca de acasă, tânărul, pe nume Zahr al-Basat, îşi găseşte soţia în pat cu un sclav şi îi decapitează pe amândoi. Ajuns la curtea califului din Hindustan, descoperă că şi acesta este înşelat de soţia sa. Nu ezită să-i spună califului toată tărăşenia, ceea ce duce la decapitarea amanţilor. Dezamăgit, califul îşi va petrece fiecare noapte cu câte o altă femeie, pe care o omoară a doua zi dimineaţa. În cele din urmă, va ajunge şi la fiica cea mare a vizirului Curţii, Şeherezada. Pentru a se salva pe sine, dar şi pentru a-şi salva sora mai mică, pe Dunyazada, aceasta îi spune califului, timp de o sută şi una de nopţi, poveşti. Se dovedeşte, ca şi în „O mie şi una de nopţi”, că Şeherezada este o povestitoare mai mult decât înzestrată, căci reuşeşte să scape cu viaţă la capătul celor o sută şi una de nopţi, când Dunyazada îl vesteşte pe calif că sora sa îi poartă copilul.

Poveştile din „O sută şi una de nopţi” sunt, trebuie s-o recunosc, la fel de fermecătoare ca poveştile celor „O mie şi una de nopţi”. Apar, de asemenea, personaje fantastice – căpcăuni, djini, dar, în mod surprinzător, personajele din „O sută şi una de nopţi” sunt fascinate de tot felul de mecanisme, în a căror utilizare se dovedesc cunoscători. Templele şi haremurile sunt păzite de lei şi luptători mecanici (nişte roboţi avant la lettre), eroii zboară pe cai însufleţiţi de mecanisme complexe, palatele au poduri care coboară şi se ridică prin simpla acţionare a unui buton.

Femeile se dovedesc a fi, de multe ori, nu numai nişte simple tentaţii, ci şi stăpâne de castele şi împărăţii. În multe situaţii, ele sunt adevărate amazoane care nu ezită a-i provoca pe bărbaţi la luptă, de cele mai multe ori învingându-i. Tot astfel îşi aleg şi soţii, cu care rămân şi trăiesc „mâncând şi bând cele mai minunate bucate şi băuturi, până ce, în cele din urmă, sfârşitul, care nu ocoleşte pe nimeni, îi ajunse şi pe ei”. Femeia este şi vicleană, lucru care, într-una dintre poveşti, îi aduce sfârşitul (motiv întâlnit şi în „O mie şi una de nopţi”). Astfel, în „Povestea fiului de emir şi a celor şapte viziri”, avem un foarte intens duel al povestitorilor, din care învinsă va ieşi femeia. În schimb, în povestea-cadru, învingătoare, dacă se poate spune aşa, iese Şeherezada.

Ca şi în „O mie şi una de nopţi”, în „O sută şi una de nopţi”, Şeherezada este un adevărat psihoterapeut. Probabil, în cele două opere, avem cea mai lungă şedinţă de psihoterapie din istorie! Pentru a-l face pe calif să-şi reintegreze diverse aspecte ale personalităţii sale, sfărâmate de şocul aflării infidelităţii primei sale soţii, Şeherezada nu ezită să-i spună poveşti cu femei infidele, adulterine, dar şi cu femei cinstite, care îşi apără atât propria lor onoare, cât şi pe cea a bărbaţilor pe care îi iubesc – femei care nu ezită, cum spuneam, să se lupte, la propriu, cu oricine, oricât de puternic ar fi, pentru a-şi păstra onoarea nepătată.

Fermecătoare, seducătoare, poveştile Şeherezadei din Orientul Occidentului (Al-Andaluz) nu sunt cu nimic mai prejos decât poveştile spuse de dublul ei din Orient. Altfel spus – două povestitoare, acelaşi nume, şi acelaşi farmec. „O sută şi una de nopţi” o dovedeşte cu prisosinţă.

„O sută şi una de nopţi”, traducere din limba germană de Alexandru Al. Şahighian, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2014