„Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964” de Clarice Lispector (fragment)

„Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964” este primul din cele două volume care constituie integrala prozei scurte a lui Clarice Lispector, publicată pentru prima dată în limba română de Editura Humanitas Fiction. La un secol de la moartea sa, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția noastră dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

„Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător.”

Colm Tóibín

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată – de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

„Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector.”

The New York Times

„Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului.“

NPR

Reveriile și beția unei tinere femei

Avea impresia că prin cameră se intersectează tramvaiele, imaginea reflectată i se părea tremurată. Se pieptăna încet, în fața mesei de toaletă cu trei oglinzi, brațele‑i albe și puternice se înfiorau în răcoarea serii. Ochii nu i se opreau pe nimic, oglinzile vibrau, când întunecate, când luminoase. Afară, de la o fereastră mai înaltă, căzu pe stradă ceva moale și greu. Dacă soțul și copiii ar fi fost acasă, imediat s‑ar fi gândit că fusese ceva cauzat de neglijența lor. Nu‑și putea desprinde privirea de la imaginea reflectată, pieptănul lucra gânditor, capotul descheiat lăsa să se vadă în oglinzi sânii întretăiați ai mai multor tinere.

„A Noite!“ striga vânzătorul de ziare în adierea molcomă de pe Rua do Riachuelo, și ceva o înfioră ca o presimțire. Aruncă pieptănul pe comodă, cântând absentă: „Cine a zărit vrăbiuța… a trecut pe la fereastră… a zburat dincolo de Minho!“ – dar, furioasă, se închise în sine însăși, la fel de strâns ca un evantai.

Se întinse pe pat, făcându‑și vânt agitată cu un ziar care foșnea în liniștea încăperii. Luă batista, o mirosi adânc, strivind broderia aspră cu degetele‑i înroșite. Începu din nou să‑și facă vânt, aproape zâmbind. Vai, vai, suspină, apoi râse. Avu imaginea zâmbetului ei luminos de femeie încă tânără și zâmbi în continuare, închizând ochii, făcându‑și vânt mai abitir. O, vai, venea de afară ca un fluture.

„Ziua bună, știi cine a venit la noi acasă?“ se gândi ca la un subiect posibil și interesant de discuție. „Nici o idee, cine?“ au întrebat ei cu un zâmbet galant, cu priviri triste pe fețele acelea palide care ne produc o senzație atât de neplăcută. „Maria Quitéria, omule!“ le-a răspuns amuzată, cu mâna în șold. „Și putem ști cine este fata asta?“ insistau ei amabili, dar de data asta nu mai aveau nici un chip. „Tu!“ încheie ea cu o ușoară enervare discuţia, ce mai plictiseală.

Ah, ce cameră mustindă! își făcea ea aer în Brazilia. Soarele prins între jaluzele tremura pe perete precum corzile unei chitare. Strada Riachuelo trepida, încovoiată sub greutatea tramvaielor care veneau dinspre strada Mem de Sá. Asculta curioasă și fără emoție zgâlțâitul bufetului din sufragerie. Brusc, se răsuci cu fața în jos și, în timp ce‑și dezmorțea afectuoasă degetele de la picioarele mici de tot, rămase în așteptarea următorului gând cu ochii deschiși. „Cine a aflat – a căutat“ își spuse de parcă ar fi fost un proverb cu rimă, din cele ce întotdeauna păreau să conțină o doză de adevăr. Până când a adormit cu gura deschisă, saliva udându‑i perna.

S‑a trezit abia când i s‑a întors bărbatul de la lucru și a intrat în dormitor. Nu a vrut nici să mănânce de cină, nici să renunțe la rutina ei, s‑a culcat la loc: bărbatul n‑avea decât să se mulțumească cu resturile de la prânz.

Și, din moment ce copiii erau plecați la moșia mătușilor de la Jacarepaguá, ea profită să se trezească ciudată: stătea în pat amețită și diafană, una dintre toanele ei, cine știe. Bărbatul apăruse deja îmbrăcat la costum și ea nici măcar nu știa ce‑și pregătise el pentru micul dejun, și nici nu s‑a uitat la costumul lui, dacă trebuia sau nu să‑l perie, puțin îi păsa dacă astăzi e ziua în care se duce în oraș să se ocupe de afaceri. Însă, când s‑a aplecat s‑o sărute, aerul ei diafan a scrâșnit ca o frunză uscată:

— Pleacă de‑aici!

— Ce te‑a apucat? o întreabă bărbatul uluit, încercând imediat un gest mai afectuos, mai eficient.

Încăpățânată, nu știa ce să‑i răspundă, atât de seacă și de răsfățată era, încât nu avea de unde să scormonească un răspuns. Se enervă:

— Ah, nu mă plictisi! Nu‑mi mai da târcoale ca un cocoș bătrân!

El păru că se gândește mai bine și‑i spuse:

— Haide, fetițo, ești bolnavă!

Ea acceptă surprinsă, măgulită. Toată ziua a stat apoi în pat, ascultând casa atât de tăcută fără zarva copiilor, fără bărbatul care astăzi își va mânca tocana în oraș. Toată ziua a stat în pat. Furia ei era imperceptibilă, arzătoare. Nu se ridica decât pentru a merge la baie, de unde revenea maiestuoasă, ofensată.

Dimineața s‑a făcut o lungă după‑amiază vârtoasă, care s‑a făcut o noapte adâncă, amurgind nevinovat întreaga casă.

Ea tot în pat, calmă, improvizată. Iubea… Iubea cu antecedență bărbatul pe care avea să‑l iubească într‑o bună zi. Cine știe, lucrurile astea se mai întâmplau uneori, și fără vina sau în detrimentul nici unuia din ei. În pat, gândindu‑se, gândindu‑se, aproape că‑i venea să râdă ca de o prostioară. Gândindu‑se, gândindu‑se. La ce? Asta‑i bună, habar n‑avea. Și rămase așa.

Dintr‑o clipă în alta, înfuriată, se ridică în picioare. Dar slăbiciunea din primul moment o făcu să se simtă amețită și fragilă în dormitorul prin care se învârtea, se învârtea, până când a reușit, pe pipăite, să se întindă din nou în pat, surprinsă că s‑ar putea să fi fost adevărat: „Ai grijă, femeie, nu cumva să mi te îmbolnăvești!“ spuse ea bănuitoare. Își duse mâna la frunte, să vadă dacă nu a făcut febră.

Citește și „Zahăr ars” de Avni Doshi (fragment)

Noaptea, până să adoarmă, a fantazat, a fantazat: câte minute? Până când a cedat: adormind buștean, sforăind alături de bărbatul ei.

Se trezi târziu, cu o mulțime de treburi pe cap: să curețe cartofii, copiii care urmau să sosească după‑masă de la mătuși, ah, nu mai știu să mă respect!, e zi de spălat rufe și de cârpit șosete, ah, ce neisprăvită ai ajuns!, se certă ea curioasă și mulțumită, să meargă la cumpărături, să nu uite de pește, era în urmă cu toate, o dimineață grăbită, cu soare.

Dar sâmbătă seara au fost la taverna din Praça Tiradentes, la invitația afaceristului atât de prosper, ea cu rochiță nouă care, fără prea multe brizbrizuri, era de calitate bună, din acelea care o vor ține toată viața. Sâmbătă seara, amețită de băutură în Praça Tiradentes, amețită, dar cu soțul alături care s‑o susțină, și ceremonioasă cu celălalt bărbat, atât de fin și mai bogat, încercând să se dea mare, doar nu era vreo ţărăncuţă proastă și trăise deja în capitală. Dar bețivană mai mare nici că se putea.

Și dacă soțul ei nu se îmbătase era din respect pentru omul de afaceri și, amabil și modest, îl lăsă pe celălalt să se dea mare. Ceea ce se nimerea foarte bine pentru acea ocazie de gală, însă pe ea o făcea să râdă, cu acel gen de dispreț, se uita la bărbatul ei în costumul cel nou și îl găsea atât de comic! Bețivană mai mare nici că se putea, dar nu‑și pierduse farmecul de fetișcană. Și vinul verde care dispărea din pahar.

Și cum era ea așa amețită, ca după un prânz copios de duminică, tot ceea ce prin natura sa este separat – miros de ulei de măsline de‑o parte, bărbatul de cealaltă, castronul într‑o parte, ospătarul în cealaltă – se unea în mod ciudat prin propria natură, și totul nu era altceva decât nerușinare, dezmăț.

Și dacă ochii îi străluceau și avea privirea fixă, dacă gesturile ei erau etape dificile până să reușească să prindă în cele din urmă scobitoarea, în realitate, pe dinăuntru se simțea foarte bine, era ca un nor care plutea diafan. Buzele îngroșate și dinții albi, și vinul care o umplea. Și mândria aceea de a fi beată o ajuta să disprețuiască totul, să devină matură și rotundă ca o mare vacă.

Desigur că perora vrute și nevrute. Fiindcă nu‑i lipseau nici subiectele, nici talentul. Însă cuvintele rostite de cineva beat sunt precum cele spuse de o persoană însărcinată – cuvinte doar din gură, care nu au nimic în comun cu centrul secret, care e asemenea unei sarcini. Ah, ce ciudat se simțea. Sâmbătă noaptea, sufletul cotidian pierdut, și ce bine e să‑l piardă, și, ca o amintire a celorlalte zile, mâinile micuțe atât de muncite – iar ea acum, cu coatele pe fața de masă în carouri alb cu roșu, ca o masă de joc, aruncându‑se cu trup și suflet într‑o viață josnică și revoluționară. Dar hohotul ăsta? Hohotul ăsta care ieșea misterios dintr‑un gâtlej încărcat și alb, ca răspuns la finețea omului de afaceri, hohot care venea din adâncurile acelui somn, și din adâncurile siguranței cuiva care are un trup. Carnea ei albă era dulce ca a unei languste, picioarele unei languste vii care se mișcau lent prin aer. Și dorința aceea de a se simți rău pentru a aprofunda dulceața binelui din rău. Și nemernicia aceea a cuiva care are un trup.

Perora vrute și nevrute și asculta curioasă ceea ce‑i răspundea ea însăși omului de afaceri prosper care, la momentul atât de potrivit, îi invitase și pe deasupra le mai plătea și consumaţia. Asculta intrigată și uimită de ceea ce ea însăși răspundea: ce vorbise în starea aceea va fi încununat de succes în viitor – acum deja nu mai era o langustă, era o zodie dură: Scorpion. Pentru că era născută în noiembrie.

Un reflector ce sparge zorii în timp ce încă dormi – așa părea beția ei rătăcind agale în sfere înalte.

Câtă sensibilitate totuși! Dar câtă sensibilitate! Când privea tabloul pictat atât de frumos din restaurant, căpăta imediat sensibilitate artistică. Nimeni nu i‑ar putea scoate din cap ideea că într‑adevăr s‑a născut pentru alte lucruri. Ea dintotdeauna fusese atrasă de operele de artă.

Dar câtă sensibilitate! Acum nu doar datorită tabloului cu struguri și pere și pește mort cu solzi strălucind. Sensibilitatea ei incomoda, fără a fi dureroasă, asemenea unei unghii rupte. Și, dacă voia, își putea permite luxul să devină și mai sensibilă, ba chiar putea merge mai departe: pentru că era protejată de o situație, protejată ca toată lumea care a atins o anumită poziție în viață. Ca o persoană căreia nu i se permite să aibă propria nenorocire. Vai, ce nefericită sunt, mama. Dacă ar fi vrut, și‑ar fi putut turna mai mult vin în pahar și, protejată de poziția pe care o câștigase în viață, să se îmbete mai tare, cu condiția să nu‑și piardă ștaiful. Astfel, mult mai beată, își plimba privirile prin restaurant, și cât dispreț pentru oamenii seci din restaurant, nici un bărbat care să fie cu-adevărat bărbat, care să fie într‑adevăr trist. Cât dispreț pentru oamenii seci din restaurant, în timp ce ea era grosolană și greoaie, nici că se putea mai generoasă. În restaurant, toți se aflau la distanță unul de altul, parcă anume ca să nu poată vorbi între ei. Fiecare pentru sine, iar Dumnezeu pentru toți.

Privirile ei s‑au ațintit din nou spre fata aceea care, imediat ce a apărut, a făcut‑o să‑i sară țandăra. De cum a intrat, a zărit‑o stând la masă cu bărbatul ei, dichisită nevoie mare cu pălărie și podoabe, părul de un blond ca de monedă falsă, puritană și fină – ce pălărie splendidă avea! –, stai să vezi că nici măcar nu e căsătorită, și mai şi afișează aerul ăla de sfântă. Și cu pălăria ei splendidă, așezată bine pe cap. Să‑i fie de bine puritanismul ei! și să nu‑i iasă pe nas aerele astea de noblețe! Alea care par niște sfinte, alea sunt cele mai nerușinate. Iar ospătarul, prostănacul, o servea cât se poate de ceremonios, făcea pe finul: iar bărbatul gălbejit care o însoțea se uita chiondorâș. Și puritana, mândră foc de pălărie, făcând pe modesta cu talia fină, vă spun eu că nici nu e în stare să‑i facă bărbatului ei un copil. Ah, dar la urma urmelor nu asta era treaba ei: dar încă de la intrare i‑a venit să se ducă și să‑i ardă, peste fața de sfântă blondă, câteva scatoalce bune domniței cu pălărie. Nici măcar nu era împlinită, avea pieptul plat. Și, vă spun eu, cu toate pălăriile ei, nu era decât o zarzavagioaică, care se dădea o mare doamnă.

Ah, cât de umilită se simțea că venise la cârciumă fără pălărie, acum parcă se simțea cheală. Și cealaltă cu aerele ei senioriale, făcând pe delicata. Știu eu ce‑ți lipsește ție, cuconiță, și bărbatului tău gălbejit! Și dacă îți închipui că te invidiez, pe tine și pieptul tău plat, apoi află că nu dau doi bani, nu dau doi bani pe pălăriile tale. Pe nerușinatele mizerabile și fandosite ca tine le snopesc în bătaie.

În sfânta ei mânie, reuși cu greu să‑şi întindă mâna și să apuce o scobitoare.

Dar, în cele din urmă, dificultatea de a ajunge acasă dispăru: se foia acum în realitatea familiară a dormitorului, stând pe marginea patului, cu papucul balansându‑i‑se în picior.

Și, în timp ce‑și închise pe jumătate ochii încețoșați, totul căpătă corporalitate, piciorul patului din carne, fereastra din carne, pe scaun costumul pe care bărbatul ei îl aruncase din carne, și totul părea dureros. Iar ea, din ce în ce mai mare, oscilantă, arogantă, uriașă. Dacă ar reuși să se apropie de ea însăși, s‑ar vedea și mai bine. Fiecare braț al ei ar fi putut fi parcurs de o persoană, neștiind că e vorba de un braț, și în fiecare ochi s‑ar fi putut arunca și înota, fără să știe că e un ochi. Și de jur împrejur, totul durea puțin. Lucrurile făcute din carne cu nevralgie. O luase frigul la plecarea din local.

Stătea în pat, resemnată, sceptică.

Și asta încă nu era nimic, numai Dumnezeu știa: ea își dădea foarte bine seama că asta încă nu era nimic. Că în acel moment i se întâmplau lucruri care abia mai târziu aveau să o doară cu adevărat: când va reveni la dimensiunile obișnuite, corpul anesteziat urma să se trezească cu zvârcoliri și ea va plăti pentru cât s‑a îmbuibat și a tras la măsea.

Ei bine, dacă oricum toate astea se vor întâmpla, ce mai contează dacă deschid ochii acum, ceea ce a și făcut, și totul a devenit mai mic și mai clar, deși nu simțea nici o durere. Totul, în fond, era la fel, numai că de dimensiuni reduse și mai familiar. Stătea în pat destul de încordată, cu stomacul atât de plin, absentă, resemnată, cu delicatețea cuiva care așteaptă culcat în așternuturi ca celălalt să se trezească. „Îndoapă‑te că rața o plătesc eu“, își spuse cu melancolie, uitându‑se la degetele albe de la picior. Se uita de jur împrejur, răbdătoare, ascultătoare. Ah, cuvinte, cuvinte, alcătuind acele fraze confuze și enervante pe care cine va ști să le priceapă le va pricepe. Plictiseală, plictiseală, ah, ce agasant. Ce enervant. În sfârșit, vai de mine, fie cum va voi Dumnezeu. De făcut, trebuia să se facă. Ah, m‑apucă ceva ce nici nu știu cum să explic. În sfârșit, fie cum va voi Dumnezeu. Și să mai spună cineva că s‑a distrat pe cinste în noaptea asta! și să mai spună că ce bine a fost, că restaurantul fusese chiar pe gustul ei, stând la masă ca o doamnă. Masă! îi striga lumea. Dar ea nici măcar nu răspunde, ridică din umeri cu o mutră bosumflată, cu un aer deranjat, nu mai veni să mă agasezi cu mângâieri; decepționată, resemnată, îndopată, măritată, mulțumită, vaga senzație de vomă.

În clipa aceea, a surzit: îi lipsea un simț. Își arse peste ureche o palmă zdravănă, ceea ce nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile: pentru că începu să audă un zgomot ca de lift, viața brusc zgomotoasă și mărindu‑se cu fiecare mișcare. Din două, una: ori era surdă, ori auzea prea mult – reacționă la noua solicitare cu o senzație malițioasă și incomodă, cu un suspin de sațietate resemnată. La naiba cu tot, spuse blând, anihilată.

„Și când la restaurant…“ își aminti brusc. Când era la restaurant, protectorul soțului ei își lipise piciorul de al său pe sub masă, iar deasupra mesei, figura lui. Din întâmplare sau dinadins? Un afemeiat. La drept vorbind, o persoană destul de interesantă. Ridică din umeri.

Și când în decolteul ei rotund – chiar în mijloc, în Praça Tiradentes!, se gândea ea, dând din cap bănuitoare – i se așezase musca pe piele? Ah, cât tupeu.

Unele lucruri erau bune tocmai fiind aproape scârboase: zgomotul ca de ascensor pe care‑l simțea în sânge, în timp ce bărbatul sforăia lângă ea, copiii grăsuni și înghesuiți în dormitorul alăturat, dormind, nefericiții. Ah, ce mi se întâmplă! se gândi disperată. Să fi mâncat prea mult? Ah, ce mi se întâmplă, măicuță!

Era tristețea.

Degetele de la picior se jucau cu papucul. Pe jos nu era prea curat. Ce nepăsătoare și leneșă poți fi. Mâine nu, pentru că mă vor durea picioarele. Dar poimâine, îi va arăta ea casei: va face o curățenie cu apă și săpun de o să dispară tot jegul! Îi va arăta ea casei! Amenința înfuriată. Ah, ce bine se simțea, atât de aspră, ca și cum ar mai fi avut încă lapte în sâni, atât de puternică. Când prietenul soțului a văzut‑o atât de trupeșă și frumoasă, s‑a umplut imediat de respect pentru ea. Și când ea părea că se rușinează, nu știa încotro să se uite. Ah, ce păcat. N‑ai ce‑i face. Așezată la marginea patului, clipea resemnată. Ce bine că se vedea luna în nopțile astea de vară. Se aplecă puțin, lipsită de chef, resemnată. Luna. Ce bine că se vedea. Luna înaltă și galbenă alunecând pe cer, sărăcuța. Alunecând, alunecând… Înaltă, înaltă. Atunci, înjurătura a țâșnit cu o dragoste neașteptată: cățea, spuse râzând.

Clarice Lispector, „Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964”, traducere din portugheză, tabel cronologic și postfață de Anca Milu-Vaidesegan, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Humanitas Fiction, 2021