„Un joc și o desfătare” de James Salter (fragment)

La Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, a apărut romanul „Un joc și o desfătare” de James Salter (traducere din engleză de Justina Bandol).

Cel de-al treilea roman al lui James Salter, „Un joc și o desfătare”, a schimbat pentru totdeauna traiectoria carierei literare a autorului său, propulsându-l în galeria scriitorilor americani de raftul întâi. Fost pilot militar, Salter se decisese încă din anii cincizeci să se dedice total scrisului și publicase două romane care prezentau cu onestitate viața în armată. „Un joc și o desfătare” ia în stăpânire un teritoriu cu totul nou, explorând relația intens erotică dintre un tânăr american de condiție bună și o modestă vânzătoare dintr-un oraș francez de provincie. Profund liric și senzual, romanul a generat o undă de șoc în rândul publicului cititor și i-a cucerit pe critici prin stilul său.

Încă de la publicarea lui în 1967, în deceniul revoluției sexuale, Un joc și o desfătare a devenit un reper esențial nu doar al erotismului în literatură, ci și al funcționării acelui organ fundamental al ficțiunii care este imaginația. Ceea ce pare, la prima vedere, a fi un roman scurt și tragic despre o poveste de dragoste petrecută în Franța este, de fapt, o interogație subtilă asupra naturii și sensului narațiunii și a motivelor pentru care suntem înclinați să inventăm povești și, în particular, povești de iubire. Faptul că o asemenea întreprindere ambițioasă e dusă la bun sfârșit în numai 200 de pagini e uluitor.

The Guardian

Phillip Dean, fost student eminent la Universitatea Yale, pe care a abandonat-o fără scrupule, călătorește la întâmplare prin Europa într-o limuzină împrumutată, aproape lefter. Într-o zi își amintește că o cunoștință i-a povestit despre orășelul Autun, de lângă Dijon, și decide să-i facă o vizită acolo. La Autun o întâlnește pe Anne-Marie Costallat, o tânără vânzătoare, și ceea ce ar fi trebuit să fie o ședere de numai câteva zile se transformă într-o poveste de dragoste în același timp inocentă și intens carnală, o lungă aventură care lui îi dezvăluie Franța profundă și îl pune față în față cu propriul destin. Sofisticată în simplitatea ei, dezinhibata Anne-Marie devine pentru Phillip întruchiparea Franței, obiect al dorinței și al visării fără scăpare, arhetip feminin căruia el nu poate decât să-i sucombe.

Povestea lor ne este spusă, într-un joc tragic și înșelător al revelării/ocultării adevărului, de cel care-l găzduiește pe Phillip la Autun, amicul nenumit, Naratorul, personaj el însuși al unui joc de lumini și umbre în fundalul intrigii principale.

Desăvârșit stilistic și memorabil, „Un joc și o desfătare” este unul dintre primele mari romane americane care vorbește cu franchețe despre dorința erotică și despre aspirația către o pasiune eliberată de rușine și de vinovăție, dar în egală măsură despre relația ambiguă și dificilă dintre realitate și ficțiune.

Un roman a cărui frumusețe te bântuie. Înrudit în spirit cu suferința și măiestria lui Scott Fitzgerald, filtrate prin sensibilitatea calmă a lui Flaubert sau a lui Henry James, evocă Franța, șansele pierdute și toată frumusețea trecătoare a tinereții.

The Washington Post

James Salter

Un joc și o desfătare (fragment)

Dean e deasupra lavoarului, se bărbierește. Așa cum stă, pe jumătate dezbrăcat, pare foarte slab. Are umeri osoși. Încerc să creez detalii. Laba piciorului albă, îngustă. Încerc să-l fac real – feblețea prietenilor tatălui său. Se ducea la ei în vizită. Le conducea mașinile.

Sala de baie e uriașă, cu o fereastră traversată de rafturi joase pe care stau sticluțele Cristinei, multe pline cu vopsele, săruri de baie, apă de toaletă, borcănașe de la farmacie. Briciul rade ca al unui bărbier – gesturi scurte, egale și apoi pauză. Dean îl curăță dând din când în când drumul unui șuvoi de apă. N-are barba deasă – mai mult în jurul bărbiei. Eu stau pe scaun și-l aștept în camera de afară, îmbrăcat. El se privește grăbit în oglindă.

— Ești gata? mă întreabă inocent.

Săptămânile acelea prime, de început, sub cerul rece al Europei, săptămâni care astăzi par să nu fi avut loc niciodată, pe care evenimentele ulterioare le-au spulberat din existență, aproape din amintire. În octombrie am fost – iau numele acestea de pe o listă – la Châlons-sur-Seine, Beaune, Dijon (de trei ori) și chiar și la Nancy.

Gonim peste creștetul dealurilor dinspre vest, sub un cer strălucitor cu nori străpunși de soare, și începem coborârea în oraș pe drumul care taie înainte și înapoi în viraje strânse, adânci. Și apoi pârtii lungi, drepte prin cartiere despre care nu știam nimic, direct spre piața perfectă care marchează orașul ca un sigiliu. Nancy. De unde să fi știut? Străzi care pe urmă aveau să devină pentru mine sacre, la fel ca ale copilăriei. Boulevard Georges Clemenceau. Îl traversăm și dispărem.

E sâmbătă. Străzile sunt aglomerate. La colțuri, bărbați prăjesc castane. Ne așezăm lângă geam în Café du Commerce. Patru după-amiaza. Cerul albastru al Franței inundat de nori. Vine peste noi ultima parte a anului, se apropie frigul – se simte asta în fiecare zi. Dean studiază ghidul. Eu mă uit afară pe geam. Prin piață se învârtesc mașini, încete ca niște boi. Din când în când trece câte un Jaguar sau un Mercedes, una dintre mașinăriile acelea mari, silențioase ca o fantomă, și câteodată înăuntru vezi un chip frumos. Magazinele sunt ticsite de pantofi, decorațiuni de aur, piele întoarsă, brânzeturi superbe.

Îl văd acum în zori, când lumina e albă ca de cretă și apoi de un albastru foarte pal. Străzile sunt absolut neclintite. Uriașele portes sunt tăcute – Place Carnot, cu lungul ei regiment de copaci. Cutreier orașul acesta ca un somnambul. În Bar de la Division de Fer se ridică fumul albastru de țigară, mirosul reminiscențelor. Avenue du XXème Corps. Veteranii stau gârboviți în puloverele lor, în sacourile lor albastre, înconjurați de rămășițele unei glorii acum consumate, acoperite de rugină, pătate de mâna albă a mucegaiului, de izul de igrasie. Zorile bat în ferestrele de sticlă plată ale cafenelelor. Ei se duc acasă singuri, în lungul canalului, târșâindu-și pantofii pe trotuarul cenușiu.

Nopți de toamnă. Ieșim la plimbare la căderea întunericului, hotărând unde să mâncăm, și pornim spre casă în primele vârtejuri de ninsoare, înfofoliți și suflând aburi în vechiul Delage. Radiatorul tot nu merge. Ninsoarea se năpustește în faruri, se varsă peste noi, explodează în geamuri. Cutia de viteze huruie. La un viraj, intrăm într-un zigzag nebunesc.

— Hopa, ai grijă, Dean! spune el.

Drumul e traversat de un râu de zăpadă, care se revarsă peste margini, își schimbă albia, năvălește. Mergem mai încet. Ninsoarea ne bate albă, fără sunet. Ne-am pierdut într-o vâltoare de alb, în vocea groasă a automobilului.

— Ai văzut indicatorul? Ce scria?

— Langres, parcă.

— Langres, spune el.

— Da. Suntem pe drumul cel bun.

Ne ia câteva ore. După o vreme, traficul dispare. Gonim pe drumuri pustii ca stepa. Satele sunt cufundate în întuneric.

Când ajungem în sfârșit, ne oprim la Foy. E plăcut să intri, să fii înăuntru. Lemnul podelei îți dă o senzație plăcută. Ne așezăm într-un separeu. În jur sunt împrăștiate câteva perechi. E foarte plăcut și intim. Chelnerița ne aduce ceai. E o fată de la țară care lucrează aici la sfârșit de săptămână, am mai văzut-o. Poartă un pulover pe gât, o fustă neagră, o centură de piele strânsă pe talie, care o împarte în două regiuni erotice. În spatele barului, radioul merge în surdină. Afară, ninsoarea cade, acoperind mașina ca pe o statuie de erou, umplând dârele care-au rămas în urma ei. Dean se uită la fată cum ia vesela de pe tavă și o pune pe masă: cești, farfurioare, ceainicul de argint. Ochii lui o urmăresc când se îndepărtează.

— Îi place de tine, îi spun.

Privirea lui sare brusc la mine, ezită.

— Cum adică?

— Mi-am dat seama.

El se uită la mine și apoi aruncă o ocheadă spre ea. Fata se reazemă de bar, fără să ne dea atenție. Dean zâmbește atunci, obosit și solitar.

— Așa e, îi spun.

— Știu. Visează la mine de câteva săptămâni.

Citește și „Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964” de Clarice Lispector (fragment)

Madame Job, pătimaș de slabă, osoasă ca un băiat, crede că Dean seamănă cu un actor – Eddie Constantine. Când îi spun asta, replica lui e:

— Cine?

Îi explic că e cineva care apare în filme ieftine.

— N-am auzit niciodată de el.

— O să-l vezi. Nu mi se pare că semeni cu el, dar, oricum…

— E o nebunie, spune el.

Madame Job surâde. Ea nu vorbește engleză. Urmărește conversația de la o gură la alta, ca un câine.

Camera are un aer minimalist, modern – și cumva necostisitor. Pe podeaua de lemn lustruit sunt risipite mai multe carpete. Pe o masă se văd câteva reviste. Mobila pare aproape împrumutată. Nu știu dacă există un motiv. Henri Job lucrează la fabrica de mănuși. E unul din directori, are un post important. Billy i-a scris o scrisoare despre mine. Când i-am sunat, au fost foarte prietenoși. Bineînțeles, asta nu e casa lui, ci a tatălui ei. E de fapt vecină cu casa în care locuiește tatăl – o situație destul de frecventă.

Henri nu e localnic. S-a născut la Lyon. Ah, acest al doilea cel mai mare oraș al Franței, pe lângă că are fluviul lui larg! Henri își arogă descendența superioară ca pe un titlu. Tatăl ei a reușit în chauffage – are cel mai mare magazin din oraș –, dar, la urma urmei, e vorba de Lyon. Toate astea se văd pe fața ei. Pe deasupra, Henri e destul de strict. Nu-i dă voie să danseze, ceea ce ei îi place la nebunie, mi-a mărturisit. El e cel care stă prost cu inima, și totuși…

O săptămână cețoasă, aspră, de noiembrie. Cât am mers pe Boulevard Mazagran, n-am întâlnit alte faruri. Teii erau negri ca fierul forjat în întuneric. Am cotit pe strada unde locuiesc soții Job, într-o porțiune mai nouă a orașului. Ziduri albe. Totul pare abandonat, chiar și mașinile parcate lângă bordură. L-am avertizat deja pe Dean că seara va fi probabil plictisitoare. Mare parte din casele din zonă sunt noi. E ca o cultură nouă, abia plantată, încă nu s-a transformat în nimic. Între ele sunt spații jenante, copaci dezgoliți.

Soții Job au o poartă de sârmă verde pe care o închid în spatele meu. Sunetul pașilor noștri se aude foarte tare în liniștea din cartier.

— Ești sigur că astăzi e? întreabă Dean.

Nu se vede nici o lumină.

Pășim pe pietroaie netede înfipte în pietriș, pe lângă un iaz de ciment în care nu sunt decât câteva buruieni moarte. Sun. Deasupra ușii se aprinde o lumină, și apare madame Job. Ne întâmpină cu căldură. I-l prezint pe Dean acolo, în holul îngust, cu o strângere incomodă de mâini, și intrăm în salon, cu madame Job în urma noastră, stingând luminile.

După dineu sunt diapozitive din Austria, făcute în timpul celei mai recente călătorii a gazdelor. Henri le ridică în lumină ca pe niște monede înainte de a le proiecta. Munți văzuți de la depărtare. Hoteluri ușor strâmbe. Madame Job a făcut-o pe asta, ne explică el în engleză. Ea își aude numele și zâmbește.

— E una dintre cele mai bune, spune Henri.

Dean stă mut în întuneric. A fost o masă gustoasă – pui fript, andive, mousse au chocolat. Deserturile ei sunt mirobolante. Am sentimentul că îi aruncă lui Dean priviri nevăzute.

— Innsbruck, spune Henri.

Întorc din nou privirea spre ecran. Un oraș vast, ocru, se materializează într-o succesiune de fragmente trimițând parcă la o mare imagine care-a fost spartă. Ni se pun sub ochi părțile strălucitoare – colțuri de stradă, tramvaie, fațadele splendide ale unor clădiri prea îndepărtate ca să le poți vedea cu adevărat. În timp ce stau jos, adulmec din când în când câte un damf din parfumul lui madame Job. Sunt surprins de intensitatea lui. Nu prea există carne din care să-și extragă căldura – brațele ei slăbănoage. Madame are însă o piele minunată. Fața ei pare foarte curată.

— Ahh! răsuflă ea, admirând unul dintre diapozitive. Iar mie îmi spune:

— Ça c’est joli, n’est-ce pas?

— Formidable, răspund.

Dean stă la locul lui ca un copil superior. Nu spune nimic. Desigur, ce i se pare incredibil e monotonia întregii seri, faptul că poate exista cu adevărat un astfel de cuplu. (Henri are vreo patruzeci de ani, Juliette, cam douăzeci și nouă. Dar Dean l-a citit pe Radiguet. Douăzeci și nouă nu înseamnă bătrână.) Tăcerea lui, retragerea până la dispariție par aproape vizibile. Își aprinde o țigară. În încăperea aceasta închisă, cu coloana ei centrală de lumină, fumul îi iese din gură cu o strălucire densă. Trage un lung fuior în piept, mai albastru ca gheața. Henri ridică încă un diapozitiv în lumină. Ne deplasăm spre est acum. Se pare că s-au oprit la fiecare zece kilometri să fotografieze ceva.

Dean n-ar merge niciodată într-o astfel de excursie, n-am nici o îndoială. Sunt puțin invidios pe ce ar putea să facă, simt că pe moment se mișcă doar în virtutea inerției. Mi-l închipui într-o călătorie prin sudul Franței primăvara. Nu mi-e clar cine e cu el. Știu că nu e singur. Călătoresc amândoi ieftin, cu tenta aceea de indolență și lux ocazional care apare numai când ai spatele financiar asigurat. Trăiesc în Levi’s și în lumină. Uneori se spală pe dinți în pâraie. Poate e tânăra curvă pe care a cunoscut-o la Paris și cu care s-a înțeles foarte bine. Nu, asta e o idee banală. Am avut-o și eu: s-o înveți să se îmbrace, să-și poarte părul, să se comporte, să vorbească, și în tot acest timp să abuzezi de ea ca de un deținut, noaptea și dimineața, oferind anumite instrucțiuni chiar în toiul unirii, ca să spunem așa. Da, ei i se pare amuzant. Își scoate hainele cu un zâmbet. Au o relație ca începutul din Manon Lescaut. Cutreieră orașele. Dispar în camere de hotel – nu-i poți urmări. Tăceri lungi pline de lucruri pe care tânjesc să le știu…

Apoi, în mașină, pe banchetele de piele înghețată, cu geamurile opacizate de ploaia măruntă, nesfârșită, el vrea să meargă undeva.

— Unde?

— Hai să mergem la Dijon! spune.

— Vorbești serios?

— Nu e așa departe.

Mă simt puțin vinovat, ca și cum gazdele ar putea să ne simtă bucuria că am plecat, în sfârșit. E trecut de unsprezece, dar el e complet treaz. Îmi înghite orice oboseală.

— Hai! spune.

Ne întoarcem încet către strada principală. Ștergătoarele se mișcă în dezacord și gem când străbat parbrizul. La ora asta Autun e un oraș abandonat, absolut întunecat, cu numai câteva cafenele deschise. În rest, toate clădirile sunt negre.

— Se poartă foarte urât cu ea, spune Dean.

— Cum adică?

— O ține strâns în pumn, spune el, și pur și simplu îi frânge oasele.

— Nu cred că-i chiar așa groaznic.

— Îmi pare rău pentru ea.

— De ce? O duce bine. A făcut un mariaj bun. Au copii, soțul ei se bucură de succes. Toate astea contează. Trebuie să înțelegi anumite lucruri. Au propriile lor plăceri.

— Ea e lihnită, spune Dean.

— Probabil, un pic. Pentru că ai fost tu acolo în seara asta.

— Poate.

Surâde.

— Uite ce-i, când cineva crede că semeni cu un actor de film, e ceva la mijloc.

— Da.

— Mai ales când nici măcar nu-i semeni.

Dean râde.

Dijon plutește în ceață. Străbatem străzi goale. El cunoaște perfect drumul. În fața noastră apare neonul albastru al Café de la Rotonde. Parcăm și ajungem la ușă. Aici se aude muzică, nelalocul ei în ceață, în tăcerea din jur. Când pășim înăuntru, întunericul se sparge ca sticla. Pe o mică scenă tivită cu lumină cântă o formație. Mai multe perechi dansează, totul e foarte zgomotos.

Chelnerul vrea să comandăm șampanie. Dean scutură din cap, nu, nu. Cunoaște programul. Stăm și ne uităm la tot.

— Ce muzică! spune el.

— Ți se pare bună?

— O, Doamne, nu!

În mijlocul mulțimii e o fată cu un african – sigur student – într-un costum cenușiu ieftin. Se țin în brațe. În timpul dansului par o carte de joc care se rotește. Valetul de negru dispare încet-încet, dând la iveală regina de caro. Gurile li se unesc în întuneric.

În cealaltă parte a sălii sunt și alți negri, dar americani. Soldați. Se vede imediat pe fețe, în felul cum sunt îmbrăcați. Au buzele groase, ceva brut, și sunt masivi: mâini mari, umeri lați. Pare că stau să se reverse din haine. Pe masă sunt sticle de Cola – pentru prietenele lor franțuzoaice, firește. Una dintre ele stă jos într-o rochie ecosez neîndestulătoare, verde din câte disting. Mânecă scurtă, deși noaptea e rece. Întoarce puțin capul. E foarte tânără. Are trăsături pure, inexpresive. Mă simt dintr-odată copleșit de durere, nu știu de ce – e limpede că ei nu-i pasă –, dar cumva din cauza ei. Arată de șaisprezece ani. Brațele ei tinere lucesc blând în semiobscuritate.

Fragment din romanul „Un joc și o desfătare” de James Salter, traducere din engleză de Justina Bandol, Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, 2022

James Salter, pe numele său adevărat James Arnold Horowitz, s-a născut pe 10 iunie 1925 la Passaic, New Jersey. A crescut și a urmat școala în Manhattan, iar la dorința tatălui său s-a înscris la Academia Militară West Point, pe care a absolvit-o în 1945. A intrat în Armata Americană, unde a petrecut 12 ani, dintre care șase ca pilot de luptă, cu numeroase misiuni în Pacific, Europa, Coreea. În timpul Războiului din Coreea, a luat parte la peste 100 de misiuni de zbor. A părăsit armata după succesul primului său roman, The Hunters (1957), semnat James Salter, care a fost ecranizat în 1958. După apariția romanului The Arm of Flesh (1961; rescris sub titlul Cassada în 2000), și-a schimbat oficial numele în Salter. A continuat să publice romane: Un joc și o desfătare (A Sport and a Pastime, 1967; Humanitas Fiction, 2022), Light Years (1975), Solo Faces (1979), dar și proză scurtă: Dusk and Other Stories (1988), Last Night (2005) etc. Ultimul său roman, Tot ce este (All That Is; Humanitas Fiction, 2019), a apărut în 2013. În 1997 Salter a publicat volumul de amintiri Burning the Days. A murit pe 19 iunie 2015 la Sag Harbor, New York. Postum, i-au apărut două culegeri de articole și eseuri: The Art of Fiction (2016) și Don’t Save Anything (2017). Salter a scris scenariile originale ale unor filme devenite clasice, Downhill Racer (1969), cu Robert Redford în rolul principal, Three (1969), la care a semnat și regia, cu Charlotte Rampling în rolul principal, Threshold (1981), cu Donald Sutherland, dar și adaptări precum The Appointment (1969), cu Omar Sharif și Annouk Aimée. În 2000 a fost ales în American Academy of Arts and Letters. De-a lungul timpului, James Salter a primit numeroase distincții literare, între care menționăm: PEN/Faulkner Award, 1989, Rea Award for the Short Story, 2010, PEN/ Malamud Award, 2012, Windham-Campbell Literature Prize, 2013, Fitzgerald Award for Achievement in American Literature, 2014. Cărțile sale sunt traduse în peste 20 de țări.