La mijloc (În Orientul Mijlociu – filă dintr-un jurnal dubaiez)

În fața mea, apele Golfului Persic. Sau Golful Arabiei, cum vreți. Soarele e blând, de februarie. Nisipul, alb.

În jurul meu se vorbesc limbi uneori necunoscute și oamenii au diferite culori.

În dreapta, o familie, cuminte și calmă. Copilele au piele de porțelan, ochii oblici și fețe senine. Două dintre ele, ooo, cum așa?, una și aceeași în oglindă. Le simt fericirea. Nu știu cum, dar o simt. Au mișcări mici, tăcute. Cea de-a treia copilă are două linii mici în loc de ochi și pielea-i e sidefie. Sigur, nu e reală, e fie un desen sau o hologramă, fie e o păpușă, nu poate fi reală. Și, dacă e păpușă, cum funcționează? Trebuie să fie un mecanism delicat, sofisticat, ce știu eu?

Tatăl e, of, așa, și el?, alb, lat și tăcut. Uite, așa trebuie că era Genghis-Han, de fapt. Mama e discretă, uite, pare să aibă mai multe perechi de ochi. Vorbesc foarte puțin, în rusă? cum în rusă?!, ei, uite, da, în rusă …, hm, ce chestie, au ochii oblici, aș fi zis că sunt mongoli, aproape deloc, parcă le este teamă să nu deranjeze în jur... Seamănă cu, he-he, sceneta de oră fixă a unui orologiu medieval. Gesturile părinților sunt exacte, sigure, nu au nevoie de cuvinte, ei par să fie așa de când e lumea, odată cu cerul și pământul, cu marea și cu fiicele lor.

În stânga, o altă familie. Mama are un păr negru mătăsos, ochi înnegriți cu kohl, o rochie din voal negru peste pantaloni Lululemon?, ce fain, are o brățară, cum așa? și-a pus o Pandora la picior?, da, he, ce mișto e sacu’, e un sac negru, din paiete, îl știu prea bine, ha, ce frumoasă e, seamănă cu Hanaa Ben Abdesslem… O fetiță arămie, de zece-unsprezece ani, pe care mama o alintă Habiba, nu are astâmpăr, fuge spre apă și înapoi, vorbește și cântă continuu. În arabă. Cu multe cuvinte englezești. Și franțuzești? Și. Am auzit bine. Se știe și se vrea în centrul atenției. Tatăl este tânăr, atletic, vesel și vorbește folosind multe h-uri, multe h-uri în araba asta, abia pot distinge între ele. Rămân îmbrăcați pe plajă, dar stau așezați pe nisip. Privesc spre apă sau spre Habiba și vorbesc. Mult. Pe cât de mult tac ceilalți.

În dreapta, cele trei copile-păpuși au terminat castelul-zid chinezesc. Îl privesc în tăcere. O altă fetiță se apropie și strigă, cred că în hindi la mama ei. Îi arată castelul zâmbind, e nevoie de ofrandă și fetițele autoare sunt atente să o primească cum se cuvine. Pe tăcute. Tributul a fost acceptat. Vorbesc rar, se mișcă sincron, eu văd multiplicat trei fetițe – păpuși de colecție. În tot acest timp, mama aruncă peste ele un voal nevăzut. Tatăl Genghis-Han a adormit. Sunt ființe cuminți, ritualice, din altă lume. Din alt timp. Dintr-un îndepărtat fus orar.

Ia să vedem… ce se mai întâmplă în stânga? În stânga, aaa, în stânga, ce chestie, e muzică și multe sunete cu h, Habiba a venit a mia oară din apă și cântă, acum în franceză, aaa, e o melodie pe care o cunosc, Formidable, formidable, / Tu étais for-mi-dable/ J’étais fort minable / Nous étions formi-da-ble, știu cine cântă, a, îmi place Stromae, ce faaaain…. Habiba dansează și cântă odată cu Stromae. Îi stă foarte bine, are mișcările exersate, știe versurile foarte bine, he, zici că e la o preselecție la o școală privată ultrasofisticată de… Nu rezist și mă uit în ochii mamei, mama se uită în ochii mei, zâmbim, totul este foarte bine, vezi? Habibei nu i-a scăpat nimic, cântă acum Ou est ton papa/ Dis-moi ou est ton papa?

În stânga, Habiba și ai ei sunt exotici și aduc sunete și arome și mișcări noi. Vorbesc într-un ritm prea alert, Habiba dansează prea alert, un carusel care îmi place. Mama mă întreabă din ochi dacă muzica e prea tare, îi zâmbesc, îmi zâmbește înapoi. Privirile tuturor și Habiba pleacă spre apă.

În față, peste apele Golfului Arabiei, soarele dă să apună.

În față, peste Golful Persic, soarele dă să apună.

În față, peste ape, soarele apune.

În stânga, mama o adună pe Habiba. Nous étions formidables. Câteva minute și gata, se ridică de pe nisip. Pleacă. Într-o clipă, le mai văd doar urmele pe nisip. Rucsacul. Ochii cei codați. Muzica, h-urile rostogolite pleacă zgomotos.

În dreapta, ei, bine, în dreapta, se petrece o tăcere. Se schimbă costumele de baie cu haine uscate, un paravan improvizat din prosop, se strâng eficient și calm obiectele de pe plajă, prosoapele sunt scuturate pe mal, firește, acolo unde nu sunt oameni, să nu deranjeze, aaa. Nisipul se duce liniștit și cuminte la treaba lui de nisip. Familia cu ochi oblici pleacă. Maman dit travailler c’est bien. Nu știu când, dar gata, au plecat, s-au risipit în fum, în văzduh. În tăcere, sigur că da, tăcere este totul și nemișcare plină, he.

În față, peste apele întunecate, soarele a apus.

Papaoutai est le deuxième single du deuxième album de Stromae. C’est une chanson qui traite de l’absence du père. Et pour cause, le père de Stromae est mort pendant le génocide Rwandais en 1994.

Soarele a apus.

De atunci mă plimb în sus și în jos. Și la est și la vest.

De la dreapta la stânga.

Între Formidable și Papaoutai.